Idealiştii vor spune că ea nu trebuie să existe nicăieri, iar cinicii vor afirma că trebuie să fie prezentă mai mult în rândul masei largi de locuitori ai ţărilor. Realiştii ţin cont de faptul că aceasta există, iar necesitatea de a o controla obligă la perfecţionarea sistemelor de educaţie – atât pentru copii, cât mai ales pentru adulţi.

Dar pentru că politica este cea care decide destinele statelor şi naţiunilor, este necesar să formulăm un ghid universal după care să recunoaştem prostia din interiorul ei, precum şi naivităţile electoratului.

Nu vorbim de fake-news şi manipulări mai mult sau mai puţin reuşite, ci de liniile principale ale prostiei. Astfel, fiecare dintre noi ne putem uita în jur, la televizor sau pe internet, căutând să aplicăm acest ghid – şi asigur că realitatea se va înfăţişa mai clar, ceea ce va fi folositor în formularea propriilor opţiuni politice.

Ghidul universal de identificare a prostiei are la bază trei piloni: morala şi marile valori ale umanităţii; individualismul, precum şi cunoaşterea lucidă a istoriei şi realităţilor contemporane.

Conţinutul marilor valori ale umanităţii sunt cunoscute şi înţelese aproape identic în fiecare ţară şi cultură. A ucide sau a fura nu este acceptat în nici o lege morală; de asemenea, a delapida sau a ţine în sclavie oameni nu se poate tolera.

Este adevărat că în anumite ţări se mai practică unele lucruri neconforme moralei, dar victimele acestor fenomene sunt de regulă victime ale unor practici mai largi de persecutare a unor etnice şi eventual sociale – deoarece membrilor etniei considerate superioare aceste practici nu li se aplică!

Aceasta nu este însă totul: în orice clasament al direcţiei de migraţie şi dezvoltare economică se va observa că dacă există posibilitatea de alegere – aspect fundamental al libertăţii – oamenii vor fugi din acele ţări. De asemenea, în ţările care încalcă marile valori ale umanităţii poziţia patrimonială a omului mediu este una modestă, chiar dacă vârfurile politice au averi substanţiale. Bazat pe un studiu al World Economic Forum , clasamentul celor mai inegale venituri ale locuitorilor ţărilor lumii trebuie coroborat şi cu nivelul libertăţii politice şi economice de care oamenii dispun, ceea ce face ca topurile şi lucrările dedicate statelor eşuate să aibă un temei foarte real, imposibil de contestat la modul obiectiv.

Identificarea prostiei se face foarte uşor, pentru că relativ la acest criteriu se vor găsi oameni care să apere sclavia, încălcările normelor morale, abuzul de putere, limitarea libertăţii etc. De ce o fac? Unii o fac pentru a justifica sau apăra o ideologie, alţii o fac din loialitate/ataşament/încredere într-un lider politic.

În realitate, cei care fac asta sunt simpli proşti. Totuşi, nu o dată o investigare a motivaţiei acestor comportamente poate oferi cauzele reale ale unor astfel de mesaje publice – anume bani sau alte avantaje palpabile oferite respectivilor postaci sau propagandişti. Indiferent de numele pe care şi-l asumă, cei care acţionează sau cred că încălcarea marilor valori ale umanităţii nu contează îşi pot lipi pe frunte eticheta prostiei.

Relaţia dintre individualism şi prostie trebuie înţeleasă în raport de aceleaşi mari valori ale umanităţii, dar dintr-o perspectivă mai largă.

Concret, în fiecare om cu discernământ coexistă două perspective ale verbului A FI.

Prima este aceea a relaţiei dintre om şi societate. Din momentul în care omul devine conştient de societate – evident, cu multă vreme înainte de majoratul civil şi de obţinerea dreptului de vot – el ia act de comportamentul oamenilor maturi, de istorii de viaţă, de literatură şi ideologii, de întregul complex ideatic al umanităţii.

În raport de acesta tânărul îşi formulează atât atitudinea faţă de societate şi viaţă, cât mai ales propria percepţie asupra lumii perfecte. Ce este în fond lupta politică, dacă nu confruntarea dintre diferitele viziuni asupra societăţii şi statului? Pe fond, toate partidele propun în programele lor îmbunătăţirea vieţii, iar dacă adaugăm în fiecare an o îmbunătăţire a vieţii peste altă îmbunătăţire a vieţii ne apropiem de perfecţiune, nu-i aşa? Ce sunt ideologiile, dacă nu altceva decât proiecte de organizare completă a societăţii, astfel încât produsul aplicării lor să nu fie altceva decât societatea perfectă?

Evident, din această perspectivă ideatică şi mentală alunecarea spre utopie este mult prea posibilă, iar istoria ne-a arătat-o de atâtea ori. Sutele de milioane de morţi în numele unor utopii nu înseamnă însă că acestea nu au încă adepţi la fel de capabili în a face rău, doar pentru a-şi îndeplini viziunile naive sau stupide.

Rămâne faptul că toţi oamenii au o viziune proprie asupra lumii perfecte. În baza ei oamenii votează, optează pentru o ideologie, o doctrină sau un lider. Tocmai pentru că propunerea X nu corespunde viziunii proprii cetăţeanului Y relativ la lumea perfectă îl va face pe acesta să respingă doctrina sau ideologia partidului Z.

În acelaşi timp, orice om care îşi doreşte să conducă o ţară ştie la fel de bine că trebuie să propună electoratului o viziune completă asupra organizării statului, care să poată fi apreciată de majoritatea corpului electoral drept perfectă. De aici, comparaţia între programe, iar nu doar între lideri.

A doua perspectivă este aceea a individului însuşi, care se consideră pe sine un erou al lumii prezente şi viitoare. Într-o lucrare celebră – Eroul cu o mie de chipuri – se relevă ceea ce am observat cu toţii: educaţia copilului şi întreaga noastră viaţă este dedicată eroului, geniului, omului superior. Oamenii se raportează de la începutul şi până la finalul vieţii la eroi – de basm, de film, ai artei, ai sportului, ai politicii etc.

Care este consecinţa acestei individualităţi asupra politicii? Răspuns unic: liderilor politici li se cere un comportament întocmai eroilor din basme sau din trecutul nobil şi victorios. Nu există scuze pentru ca liderul politic să se eschiveze de la această regulă – el trebuie să fie pur moral, credincios marilor valori ale umanităţii, să fie protectorul celor slabi, să asigure realizarea dreptăţii în ţara sa, să fie un model de comportament în viaţa personală etc.

Liderul politic de azi nu se poate eschiva sub nici o formă de la această pretenţie a electoratului, din două motive.

Mai întâi pentru că astăzi cărţile, revistele, ziarele, filmele şi celelalte forme de înfăţişare a evenimentelor istorice sunt mai lesne disponibile decât au fost vreodată, astfel încât toate bunele exemple sunt accesibile oricui, în orice moment. Astăzi unui lider politic i se pot opune exemple de bune practici politice şi ale guvernării din orice punct al lumii şi din orice moment istoric, ceea ce obligă „antrenorii de politicieni” să îşi pregătească ucenicii într-o arie cât mai largă a practicilor politico-administrative şi economice.

În al doilea motiv, adversarii politici vor căuta să identifice vulnerabilităţile grupării concurente. Pentru a se găsi aceste puncte slabe vor căuta în trecutul adversarilor, iar fiecare eroare găsită va fi prezentată ca abatere de la „profilul omului de stat perfect”. Or, profilul „omului de stat perfect” este de fapt portretul eroului. De menţionat că eroul este obligat întotdeauna să îşi păstreze puritatea comportamentului, iar la cea mai mică maculare dovedită el trebuie să demisioneze, fără a îngroşa obrazul şi a ţine cu dinţii de funcţiile avute.

Unde este prostia deci? Mai întâi, în criteriile de selecţie a liderilor partidelor la nivel local şi naţional. Apoi regăsim conflictul între mesajul purităţii şi competenţei clamate şi realitatea studiilor, moralităţii, competenţei profesionale şi politico-administrative a celor pe care partidele îi propun pentru conducerea statelor şi instituţiilor.

De departe însă cea mai mare dovadă a prostiei este igonorarea de către partide a cunoaşterii din ce în ce mai facile a exemplelor de bune practici în politică, administraţie şi economie. Astăzi internetul oferă oricui posibilitatea de a se informa despre bunele practici din alte ţări, iar faptul că browserele au ajuns la capacitatea de a traduce în principalele limbi de circulaţie internaţională a documentelor din majoritatea limbilor ajută acelaşi cetăţean să se informeze asupra oricăror bune exemple, la orice oră din zi sau din noapte. Iar după ce se informează, cetăţenii compară cu realitatea din ţara lor. Iar în urma acestor comparaţii, opţiuni politice vechi se invalidează, iar altele noi se formează, în baza acelor bune practici aduse acum atât de uşor la cunoştinţă de internet. Iar apoi ...

Înţelegem acum de ce politicieni din atâtea zone sunt porniţi împotriva libertăţii internetului ... ceea ce validează o dată în plus aprecierile oamenilor de ştiinţă: primul lucru pe care un dictator îl face este să elimine liberul acces la informaţia corectă al populaţiei, urmând ca apoi să preia controlul asupra justiţiei, sistemului de educaţie – şi abia mai târziu asupra economiei.

Prostia are o relaţie strânsă cu modul în care oamenii cunosc istoria şi realităţile contemporane.

Prima dovadă a prostiei este aceea în care analiştii, profesorii, politicienii – în general, toţi cei care vor să înţeleagă prezentul pornind de la trecut – caută să aplice ideologiile, concepţiile şi doctrinele de azi unor fapte de acum zeci, sute sau mii de ani, uitând că atunci nu existau aceleaşi mijloace de comunicare, de înmagazinare a cunoştinţelor, a electricităţii, a întregului complex de bunuri şi servicii care au apărut ori s-au generalizat după al doilea război mondial.

În nici un moment al ei umanitatea nu a reuşit atâtea progrese, faţă de ceea ce a reuşit în ultimii 75 de ani. Astfel, comparaţiile de azi între guvernări şi state sînt bazate pe ceea ce guvernele, politicienii şi cetăţenii au reuşit în ultimele decenii, iar faptele secolelor trecute sunt doar unele dintre cauzele care explică o bună parte a decalajelor contemporane, dar nu totalitatea lor.

Pe de o parte, prostia este indusă de state, pentru că nu o dată distorsionează realitatea şi istoria, în scopul promovării propriilor interese. Fostele imperii şi statele conduse autoritar sau dictatorial sunt mai predispuse la această eroare, deoarece în aceste distorsionări regăsim nostalgii, frustrări ale beneficiilor pierdute sau moduri de îndepărtare a atenţiei propriilor cetăţeni faţă de neajunsurile de azi.

Prostia este însă cel mai adesea efectul celei mai nocive combinaţii care poate afecta mintea umană: şcoli de slabă calitate şi părinţi care nu ştiu să îşi educe copiii. Aceasta, pentru că omul este individul în persoană, eroul propriei sale vieţi. Cine îl educă pe erou? Evident, sistemul şcolar oficial al statelor – pentru că acum, spre deosebire de secolul XVII, şcoala este obligatorie în toate ţările lumii – şi părinţii, în special prin propriul exemplu din familie. Cu o precizare, totuşi: dacă şcoala educă în principal câteva ore pe zi, timp de maxim cinci zile pe săptămână – şi aproape deloc în vacanţe – părinţii o fac zi de zi, iar în week-end-uri şi vacanţe, aproape integral. Oricât ar munci un corp profesoral, dacă părinţii nu vor coopera în procesul de educare a minţii unui copil, rezultatul va fi negativ, iar adultul de mâine va fi doar proiecţia eşecului familiei şi a şcolilor parcurse.

Or, un om care nu îşi educă mintea, nu va înţelege lumea în care trăieşte. Concret: azi orice om are acces la aproape gratuit la informaţii despre natură, economie, tehnologie şi guvernare pentru ale căror dobândire înaintaşii trudeau ani întregi, ceea ce face ca provocările guvernării acestui secol să fie altele, aducându-se în discuţie lucruri complexe şi noi – inteligenţa artificială; relaţia dintre demografie şi resursele planetei; noile moduri de organizare a puterii de stat în lumea internetului etc. Or, pentru ca aceste lucruri să fie bine înţelese şi organizate la nivelul unei ţări este nevoie nu doar de oameni de stat perfecţi, ci şi de un electorat care să înţeleagă – într-un cuvânt, oameni foare bine educaţi.

Mai concret spus, secolul XXI este momentul în care sintagma „proşti – dar mulţi” poate să devină transnaţională, cu consecinţa modificării lumii noastre în spaţii ale inteligenţei şi muncii, înconjurate de zeci de mii de km/p în care vor locui cei care nu se pot adapta la aceste noi realităţi. Deci, a nu avea simţul realităţii, a nu cunoaşte – şi a nu vrea să înţelegi – realităţile istoriei şi ale contemporaneităţii înseamnă prostie, pentru că în lumea foarte competiţională în care trăim atâţia auto-eroi se consideră a fi perfecţi, şi nu vor să se amestece cu ceilalţi (a se citi proştii). 

Este deci prostia o stare care poate fi controlată şi redusă la un minim absolut? Am putea răspunde afirmativ, dacă educaţia s-ar face aşa cum trebuie, în spiritul adevărului, muncii şi căutării permanente a diversităţii de opinie.

Mai rămâne de văzut dacă politicienii vor prefera prostia alegătorilor, încurajând mono-curentele doctrinare şi lenea. Istoria ne învaţă că mulţi oameni politici au preferat să fie eroi în egoism, iar nu în spiritul marilor valori ale umanităţii. De aici, o întrebare: noile generaţii de lideri politici sunt capabili să se desprindă de vechi practici ale proastei guvernări?

Judecând după faptul că din 190 de state ale lumii, doar 65 au un nivel de trai mai ridicat decât cel al mediei planetare – şi nu aducem în discuţie dimensiunea populaţiilor celor 125 de ţări de sub medie – am putea spune că prostia a fost mai puternică în trecut, şi cu siguranţă va rămâne la fel în unele ţări şi în viitor. Iar asta este cel mai rău lucru posibil, pentru că niciodată nu am avut atâtea biblioteci la îndemână pentru a învăţa despre buna guvernare, reducând prostia la nivelul pe care îl merită.