Republica: moştenire, legitimitate şi viitor

Romania 100

La 71 ani de la instaurarea Republicii, avem nevoie de un restart, iar modelul francez este un bun exemplu de a crea A Treia Republică, inclusiv cu ajutorul familiei regale şi a monarhiştilor.

Pe 30 decembrie 1947, Preşedintele Consiliului de Miniştrii, Petru Groza, şi Prim-Secretar al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, intră în audienţă la Majestatea Sa, Mihai I, Rege al României. Cei doi duceau un document care necesita semnătura Regelui pentru a îndeplini ultimul punct în strategia de acaparare totală a puterii în România. 

Pacea de la Paris era semnată, oficializând înţelegerea de 90% influenţă sovietică în România versus 10% influenţă sovietică în Grecia, iar instaurea comunismului, în varianta stalinistă, era în plină desfăşurare, având în vedere falsificarea alegerilor din 1946. România era stat ocupat de Armata Roşie, alături de Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi o parte din Germania nazistă (viitoarele RDG şi Austria). În toate aceste zone, au fost susţinute partidele comuniste, ghidonate de Moscova, pentru a prelua puterea. În cazul României, guvernul era condus direct de Moscova prin Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca, foşti cominternişti şi fideli Kremlinului, fiind “ajutaţi” de consilierii sovietici, prezenţi în toate ministerele şi agenţiile de stat; iar ţara era devalizată prin sovromurile care transportau “legal” peste 90% din producţia românească în URSS.

În 30 decembrie, România era singurul regat rămas în Europa de Est, iar Regele Mihai era complet izolat politic, fără aliaţi interni, deoarece au fost interzişi şi arestaţi ca “duşmani ai poporului”, iar rudele din Europa de Vest nu îl puteau ajuta cu nimic. Acest fapt i-a fost şi mai clar la momentul nunţii verişoarei sale, Elisabeta cu Phillip, unde a cunoscut-o pe Ana de Bourbon, când nu a primit niciun ajutor. Ulterior, s-a întors, iar Petru Groza şi Gheorghiu-Dej i-au prezentat actul de abdicare. A fost o abdicare forţată de contextul internaţional? De cei doi comuniştii prin ameninţarea cu pistolul şi/sau a uciderii 1000 studenţi? Sau de cumulul de factori interni şi externi? La mijloc rămâne o dezbatere filosofică. 

Parcurgând firul istoric, şi încercând o paralelă istorică cu “verişoara” noastră latină, anume Franţa, putem spune că în 1948 s-a născut “prima republică”, iar în 1989 s-a născut “a doua republică”. Ca formă de guvernare, republica semi-prezidenţială şi semi-parlamentară, a fost legitimată prin alegerile electorale succesive din 1989 până în prezent. Ulterior, reformată constituţional, din 1991 pană în prezent, şi condusă de elita politică post-comunistă/a tranziţiei, România şi-a dezvoltat democraţia, are o economie de piaţă, o societate vie şi implicată, este stat de drept şi face parte din “clubul euroatlantic” al UE - NATO şi se pregăteşte de primul examen de maturitate şi viziune prin exerciţiul Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de 1 ianuarie 2019.

În contrapondere, minoritatea monarhistă vine cu argumentul că “republica” nu este legitimă, deoarece istoria noastră a fost făurită de monarhie şi că Revoluţia a anulat puterea comunistă, cea care a instaurat “republica”, deci automat ar trebui să revenim la monarhia constituţională. Revenirea familiei regale în România a fost pe baza unui acord politic de recunoaştere reciprocă a statutului: Regele Mihai, ca fost Şef de Stat versus Preşedintele României. Din acest punct, statul român a întors anumite drepturi patrimoniale, care aparţineau familiei regale ante-1947, iar Regele a ajutat România, prin relaţiile de rudenie, să intre în NATO şi UE.

La ora actuală, România trece printr-o “febră”, care se manifestă prin faptul că nu mai există înţelegerea punctelor divergente, punţile de comunicare se rup şi instituţiile sunt blocate - acestea fiind efectele; cauza este de fapt modul în care individul, pe urmă comunitatea şi ulterior societatea, se raportează şi relaţionează cu statul şi instituţiile lui, indiferent de apartenenţa acestora la cele 3 Puteri. Astfel, se naşte o întrebare, legitimă şi necesară pentru a fi o dezbatere publică: ce-mi doresc eu, ca individ/grup/societate, de la stat (Preşedinte-Guvern&Co, Parlament, Justiţie)? 

Mergând tot pe paralelismul istoric cu “verişoara” noastră latină, anume Franţa, cunoaştem foarte bine motivele pentru care a IV-a Republică a murit şi s-a născut cea de-a V-a Republică: blocaj politico-instituţional, criza din Algeria, plus dorinţa generalului de Gaulle. Încercând o transpunere în România actuală, avem cam aceleaşi ingrediente pentru a putea gândi, conceptualiza şi construi o “a treia republică”: un pact politic general între partidele parlamentare, unificarea puterii executive prin mandat concomitent Preşedinte-Guvern de 4 ani şi atribuţii constituţionale clare pentru fiecare actor instituţional. În acest sens, familia regală, chiar şi monarhiştii, pot avea un rol prin prinţul Nicolae, care să urmeze exemplul ţarului Simeon de la începutul anilor 2000.