Nu îl cunoaştem pe Klaus Iohannis, orice s-ar spune. E un personaj mai greu de citit, pentru că e un politician rezervat. Toată lumea şi-a închipuit că îl cunoaşte pe de rost pe Traian Băsescu, pentru că acesta se hăhăia în public. Şi cu toate acestea nimeni nu reuşea să îi anticipeze mutările, bune sau proaste. La Klaus Iohannis va fi şi mai dificil. Şi asta pentru că avem o clasă politică pierdută în propriul narcisism, dornică să îşi facă selfie-uri la momentele oficiale, pentru că doar aşa se marchează la noi prezenţa în centrul puterii. În ceea ce priveşte capacitatea de analiză a spaţiului public, ea rămâne la fel de puerilă ca şi înainte de 17 noiembrie sau 21 decembrie. Natura Puterii ne e străină şi neînţeleasă. De aici şi uşurinţa cu care suntem manipulaţi. Întrebările care i-au fost puse lui Traian Băsescu la ultima conferinţă de presă şi comentariile de la instalarea lui Klaus Iohannis sunt relevante pentru capacitatea de înţelegere a simbolismelor politice. Conexiunile se plimbă între rochia doamnei Iohannis şi miştourile ieftine la adresa fostului preşedinte.

Slăbiciunile lui Klaus Iohannis vor fi aceleaşi ca şi cele ale lui Traian Băsescu, lipsa celor cu care să impună societăţii româneşti o reformă structurală profundă. Rezistenţa la schimbare nu a dispărut miraculos prin alegerea noului preşedinte, doar s-a retras puţin din centrul atenţiei pentru a reveni atunci când se va ivi prilejul.

”Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic!” e o lozincă la fel de vie ca acum o sută de ani. Am anunţat că am terminat reforma şi tranziţia la 25 de ani după comunism, ca să începem o nouă reformă şi o nouă tranziţie.

La noi reforma ori e permanentă, ori se reformează pe sine, pentru că reforma de ieri nu mai e bună şi avem nevoie de reforma de mâine. S-au schimbat multe în 25 de ani, dar s-au schimbat prin trecerea timpului şi nu pentru că aşa am vrut noi. Diferenţa dintre o lume sub timpuri şi una care se ridică peste e dată de capacitatea de a impune schimbările, nu de a le suporta cu stoicism şi bancuri.

Traian Băseascu a fost un prizonier de lux al clasei politice actuale. Sigur că s-a luptat, sigur că a evadat de la Cotroceni ori de câte ori îi aţipeau gardienii şi sigur că le-a făcut zile şi nopţi fripte tuturor. Dar a fost un prizonier al cutumelor şi al instinctelor de supravieţuire ale unei construcţii defectuoase a sistemului politic românesc. Din păcate, Traian Băsescu este – după cum a şi recunoscut în 2004 – un produs al aceluiaşi sistem pe care a dorit să îl schimbe sau reformeze. Nu a ştiut cum şi nu a putut să facă mai multe. Asta nu înseamnă că a eşuat. Înseamnă că a parcurs o etapă fără a ajunge la finalul dorit. Poate că vom avea noroc cu un nou preşedinte mai echilibrat şi mai abil în a struni politicul bizantin şi balcanismul opiniei publice.

Ca şi Traian Băsescu, nici Klaus Iohannis nu este liber, dar nu ştim cât e de prizonier. Are o libertate enormă în comparaţie cu predecesorul său, pentru că votul care l-a adus la Cotroceni îi permite să ceară lucruri la care Taian Băsescu nici nu mai visa de multă vreme. Chemarea imperativă la Cotroceni pentru consultări, din discursul de depunere a jurământului, e un exemplu cât se poate de clar. Şi la fel de clar este faptul că el îşi cunoaşte libertăţile pe care i le oferă susţinerea publică şi că prin această învestire simbolică, el devine de la primele minute ale mandatului său un preşedinte-jucător. Că îşi va spune altfel pentru a evita comparaţiile cu Traian Băsescu, că va găsi o descriere mai blândă care să ascundă intenţiile sale la prima vedere, oricum va proceda, Klaus Iohannis este şi el un preşedinte-jucător.

Prizonieratul noului preşedinte este prizonieratul propriului proiect politic şi va fi dezvăluit la prima împotrivire publică. Nimeni nu are curaj să îi refuze o cerere astăzi şi cum ai putea să i te împotriveşti, dacă eşti om politic rezonabil, unui preşedinte care are în spatele său o aşa susţinere? A vorbit din nou de reformă şi de o politică ”altfel” şi e obligat să le definească în cel mai scurt timp. Şi mai mult decât asta, e obligat să aibă rezultate în curând, pentru că opinia publică e un stăpân capricios care te susţine sau te debarcă destul de repede. Prizonieratul popularităţii excesive e libertatea în faţa cutumelor politice. L-a experimentat şi Traian Băsescu după prima suspendare şi nu a făcut chiar cele mai bune alegeri. Aici va trebui să se diferenţieze noul preşedinte. Timpul nu mai e de partea lui, iar duşmanii greşeala i-o aşteaptă.

La capitolul minusuri, avem unul singur până acum şi care nu îi poate fi reproşat lui personal, cât mai ales echipei, oricare ar fi ea. Prezenţa lui Klaus Iohannis în spaţiul public rămâne marcată permanent de mici greşeli de protocol. Problema cu protocolul, pe care de altfel a avut-o şi în timpul campaniei electorale, e o chestiune de detaliu şi nimic mai mult. Nu e fundamentală, dar în timp macină imaginea unui preşedinte care îşi doreşte să fie perfect. Sunt multe disonanţe neplăcute adunate în ultimele două luni şi la care s-au închis ochii, pentru că tensiunea momentului le trimitea într-o zonă gri. De acum înainte ele nu vor mai fi secundare şi e păcat să îţi umbreşti propria imagine cu greşeli minore, evitabile.

Palatul Cotroceni se va schimba. Integral. Dar elitele ne rămân aceleaşi. Nu poţi crede că Traian Băsescu ne-a târât de unul singur unde suntem, decât dacă eşti telespectator Antena 3. Cum nu poţi crede că ne va salva Klaus Iohannis iarăşi de unul singur pentru mai mult de câteva clipe de entuziasm. Klaus Iohannis e forţat să schimbe elitele de acum sau să devină prizonierul lor.