Prima zi a fost comemorarea propriu-zisă, a doua zi am fost în lagărul care acum e muzeu. Aş fi vrut să scriu un articol cu introducere, cuprins şi încheiere, şi aşa aveam de gînd, dar revăzînd notiţele, am decis că nu pot. Le las aşa.
 
● Mi-a fost mereu groază să merg la Auschwitz. Am luat cunoştinţă de Holocaust într-un mod brutal. Şi mă apasă gîndul că băiatul meu de 5 ani va pune odată întrebarea. Eram în clasa a III-a. Un coleg mai prostovan se hlizea în fundul clasei la ceva. Alţi colegi s-au strîns în jurul său. Era o carte. Nu mai ştiu ce carte. Prostovanul se hlizea pentru că era o fotografie a unei femei triste, care se uita la cameră. Era dezbrăcată, cu nişte sîni inegali. Mai erau trei adolescenţi scheletici dezbrăcaţi. Nu mai ţin minte cum s-a terminat scena, dar prostovanul a fost certat de ceilalţi şi cartea a ajuns la mine. Acum, privind înapoi, îmi dau seama cît de aberant e că, în România lui Ceauşescu, nişte copii vedeau pentru prima dată oameni dezbrăcaţi în poze şi aceia erau subiecţi ai experimentelor din lagărele naziste.
Nu am mai văzut niciodată cartea aia. Am citit mult despre Holocaust, dar nu am mai putut să văd poze. Pur şi simplu, mi-e frică. Cînd am fost întrebat dacă vreau să merg anul acesta la Auschwitz, am respirat adînc.
Am în minte şi acum fiecare detaliu din acele poze. Şi din altele, inclusiv fotografii cu corpuri împinse de excavator. Am citit textele, era despre gaze, bătăi, experimente, nu înţelegeam mare lucru şi nici nu înţelegeam ce e cu acele fotografii apărute brusc în universul meu. Am întrebat-o pe mama, care s-a şocat – acum, gîndind retrospectiv, nu sînt convins că mama ştia ea însăşi despre pozele alea – şi mi-a confiscat cartea. Am avut apoi multe coşmaruri. Nu am mai văzut niciodată cartea aia. Am citit mult despre Holocaust, dar nu am mai putut să văd poze. Pur şi simplu, mi-e frică. Cînd am fost întrebat dacă vreau să merg anul acesta la Auschwitz, am respirat adînc.
 
● Dacă te gîndeşti la el, Holocaustul ar trebui să te arunce puţin în afara timpului. Să respiri tihnit, empatizînd. Îţi închipui cumva că aparţine unui alt tărîm şi altui timp. Sau cel puţin aşa ar trebui. La Auschwitz nu mai e însă posibil să pretinzi că e altă lume. E tot lumea asta, colea, lîngă noi. Acesta este primul nod în stomac. Pe drum, am oprit lîngă un deal unde a fost un lagăr mai mic. „Doar“ 20.000 de evrei din Cracovia au fost munciţi acolo pînă la epuizare, restul au fost transferaţi la Auschwitz. E un deal banal, cu un monument urît în vîrf. Lagărul a fost ras de armata nazistă, apoi de Armata Roşie care a campat acolo. E însă la zece metri de autostradă. Peste şosea e un centru comercial, lîngă el e un mall. Cinema City se citeşte sus, pe frontispiciu. Nu e alt tărîm.
 
● La ceremonie, peste o mie de oficiali – parlamentari, şefi de state şi guverne. Şi cîteva zeci de supravieţuitori cu familiile lor. Erau copii la vremea aceea, unii au supravieţuit pentru că au nimerit la muncă în „Canada“ – barăcile unde se depozitau bagajele celor care erau coborîţi din tren şi duşi în camera de gazare. Găseau mîncare acolo, erau mai robuşti şi rezistau. Marian Turski, supravieţuitor: „Auschwitz nu apare din senin. A 11-a poruncă ar trebui să fie: «Să nu fiţi indiferenţi»“. Un alt supravieţuitor: „Unde a fost Dumnezeu în acele zile? Papa Benedict a zis cînd a fost aici: nu putem şti planul lui Dumnezeu, vedem numai bucăţi din planul său“. A doua zi aveam să aflu povestea unui preot catolic care a luat locul unui alt deţinut în camera de înfometare – la fiecare evadare, pentru fiecare fugit, douăzeci de oameni erau băgaţi într-o cameră mică, unde mureau de sufocare sau de foame. Maximilian Kolbe este astăzi sfînt şi are o capelă în camera unde a murit, acolo vin papii să se roage.

Marian Turski, supravieţuitor: „Auschwitz nu apare din senin. A 11-a poruncă ar trebui să fie: «Să nu fiţi indiferenţi»“
    
În Polonia, comportamentul polonezilor este un subiect spinos. La muzeul din Cracovia, care funcţionează în fosta fabrică a lui Oskar Schindler, turul se termină cu două dispozitive electronice ce aduc a nişte cărţi mari. Poţi da next şi citi poveşti reale. O carte este albă, o carte este neagră. Prima are poveşti de eroism şi empatie; au fost polonezi care au murit pentru că au ajutat evrei. A doua este cu poveşti despre ticăloşie. Au fost polonezi care au hăituit, şantajat, vînat evrei pentru a-i preda naziştilor.
 
● Cum poţi supravieţui şi trăi mai departe? Luăm cina cu rabinul-şef al Cracoviei. Îl întreb asta şi parcă am deschis zăgazurile, vorbeşte mult. Cei întorşi acasă şi-au găsit apartamentele ocupate. Cei instalaţi acolo au fost enervaţi şi deranjaţi. Două pogromuri au avut loc plecînd de la problema locativă. Mi se pare cumplit. Să scapi de la Auschwitz şi să fii omorît pentru că îţi vrei casa înapoi. Supravieţuitorii doreau atunci să se ascundă. Le era ruşine. Că nu au luptat. Dar mai ales că au supravieţuit. Rabinul ne povesteşte despre un Beniamin care a descoperit în arhive că mama sa este evreică. I-a spus. Femeia a plîns: ai aflat cel mai mare secret al meu, nici tatăl tău nu ştie că sînt evreică. Beniamin a cercetat în arhive şi a aflat că şi tatăl era evreu, de fapt. Şi el ascunsese asta. Aproape sigur e o poveste rabinică înflorită. Dar spune ceva despre a fi evreu în tărîmul Holocaustului după Holocaust. Rabinul spune că se înmulţesc oamenii care vin aici, an de an. Supravieţuitorii au ascuns copiilor lor poveştile. Au vrut să-i protejeze. Copiii au avut chef şi timp abia la bătrîneţe, iar nepoţii sînt curioşi. Noile generaţii nu mai fug de realitate. 2,3 milioane de oameni au vizitat lagărul anul trecut. În 2001 au fost doar 490.000.
 
● A doua zi, în muzeu, intru cu frică. Nu vreau să scriu în detaliu. Vă spun doar atît: nu sînt poze ca acelea din carte (cel puţin nu în cel unde am petrecut o jumătate de zi, nu am avut timp de toate). Am avut sentimentul că am înţeles, că am empatizat, că am trecut pe sub „Arbeit macht Frei“ şi apoi de la un block la altul înţelegînd, dar fără să fiu şocat.
 
● Fotografiile de la „selecţie“ – într-o parte cei apţi de muncă, în cealaltă cei trimişi la camerele de gazare. Fotografii luate de doi nazişti, descoperite întîmplător după război. Nimeni nu ştie de ce le-au făcut. Fără ele ar fi rămas doar ceva greu de imaginat acum. Oameni care se uită la cameră. Nu ştiu ce îi aşteaptă. Mă urmăreşte figura unui copil care se uită fix la mine (foto). Revin de două ori să mă uit la el, simt că într-un fel ne spune ceva. Alte fotografii făcute de Sonderkommandos, mişcate, abia se vede, doar pomi şi oameni în depărtare. Sonderkommandos erau deţinuţii care scoteau cadavrele din camerele de gazare. Ei înşişi ucişi destul de repede. Ei ştiau. Nu aveau iluzii. Au făcut fotografii cu camere găsite la cei veniţi şi le-au ascuns în termosuri. Or mai exista asemenea termosuri îngropate pe undeva?
 
● Nu am văzut poze cu cadavre sau cu mutilări. Uneori însă simbolurile te pot apăsa fără să te şocheze. O cameră mare plină cu păr. Două tone. Două tone de păr, de la 40.000 de oameni. O cameră plină cu proteze de picior. O cameră plină de pantofi pentru copii. Aici am cedat, la pantofi de copii. Incredibila organizare nazistă, totul pus pe căprării, organizat. O cameră plină cu perii şi piepteni. La perii, un colţ plin de pămătufuri pentru bărbierit. Mă opresc. Bunicul meu avea aşa ceva, mă uitam fascinat cum se bărbiereşte în lighean cînd pleca la serviciu, spuma întinsă pe faţa aspră cu un pămătuf. O grămadă de pămătufuri în faţa mea.
 
● Din singura cameră de gazare care s‑a păstrat intactă (celelalte au fost aruncate în aer de nazişti) ies doi copii, de mînă cu mama lor. De cam 12 şi 7 ani. Îmi dau seama că nu prea am văzut copii. Adolescenţi, da, mulţi, în grupuri. Dar copii, nu. Mă gîndesc dacă e înţelept. Cred că da. Impresionant, dar neşocant, asta e ideea.
 

Birkenau e mult mai mare, în vecinătate. Şi sînt doar barăci de lemn. Lungi, sute de barăci de lemn. Doar aşa, mergînd cu maşina în jurul Birkenau realizezi scara industrială. Pe tot acest drum, vezi în stînga sîrmă ghimpată care atunci era electrificată şi pe alocuri turnuri de pază. Şi în dreapta… case. Frumos colorate, clasa de mijloc a oraşului Oswiecim se apropie de lagăr, cartiere de vile. Mă întreb dacă există anunţuri imobiliare: peisaj idilic, foarte aproape de pădurea Birkenau, aer curat… Nu fotografiile de care m-am temut m-au şocat aici, ci faptul că nu mai există distanţă între lumea aia şi lumea noastră. Singura distanţă aici e dată de o nouă centură a oraşului, făcută pe bani europeni – menită să scoată traficul greu de pe drumul care înconjoară lagărul. Pînă acum, camioanele treceau fix pe aici. Mă uit din maşină, şi la lagăr, şi la locurile de joacă din curţile de peste drum, tobogane din acelea de plastic, în culori aprinse, pe care globalizarea le-a făcut la fel în toată lumea. Într-un colţ al lagărului, un turn de pază şi sîrmă. O casă la nu mai mult de 30 de metri, colorată în galben strident. O trambulină pentru copii în curte. Îmi aduc aminte de un căluţ din lemn, şchiop, cu pielea roasă, făcut manual de un meşter. Cineva a cărat ditamai căluţul la Auschwitz. Îl văzusem mai devreme în camera cu jucării. E şi o cameră plină de jucării.

***

Cristian Ghinea este europarlamentar din partea Alianţei USR-PLUS. Opiniile sale sînt exprimate în nume personal.

Articolul a fost publicat în Dilema Veche. Puteţi comenta şi pe site-ul revistei, dilemaveche.ro