Mai este însă această lecţie suficientă? Se pare că nu. Pentru că acum îi lipsesc partidului două dintre ingredientele care, altă dată, îi asigurau supravieţuirea şi, ulterior, succesul: dimensiunea şi liderul.

Ori de câte ori pierdea alegerile, PSD rămânea, totuşi, o planetă suficient de mare încât să exercite o forţă de atracţie considerabilă, chiar în Opoziţie fiind. Partidul funcţiona ca un volant uriaş, care continua să se rotească în legea sa, chiar dacă circumstanţele politice şi electorale îi mai încetineau viteza de rotaţie.

Cea mai lungă perioadă în care PSD a stat net în Opoziţie a fost 1997-2000. Cu toate acestea, mai cu seamă pe greşeala adversarului, a fost capabil să revină spectaculos şi să câştige aproape tot ce era de câştigat în anul 2000: parlamentare, prezidenţiale, alegeri locale (cu excepţia notabilă a Bucureştiului). Au mai urmat apoi două perioade de Opoziţie netă, dar mult mai scurte decât un ciclu electoral: 2005-2006 şi 2010-2011. În rest, când nu a fost net la Putere (1990-1996, 2001-2004, 2009, 2012-2015 şi 2017-2019), PSD a controlat, printr-o prezenţă semnificativă în Parlament, puterea exercitată de alţii (2007-2008, respectiv anul tehnocrat 2016).

Practic, din cei 30 de ani scurşi de la revoluţie, PSD a exercitat puterea vreme de 22 de ani: 19 ani direct şi 3 ani prin interpuşi. O asemena evoluţie nu are cum să nu stârnească admiraţie. Dimensiunea partidului reprezenta, prin ea însăşi, o garanţie că dacă te aciuezi pe lângă el, indiferent de context, nu ai cum să ieşi în pierdere: dacă nu ciolane, măcar nişte firimituri îndestulătoare tot puteai primi.

O altă componentă esenţială în supravieţuirea PSD după un eşec electoral a fost liderul în jurul căruia partidul s-a unit. Fie că el s-a numit Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană sau Victor Ponta, liderul care a dus PSD de la eşec la victorie a avut întotdeauna o anume tracţiune electorală şi o dimensiune – intelectuală, politică sau umană – cel puţin comparabilă cu liderii celorlalte partide.

Ce avem acum la PSD? Avem două absenţe: dimensiunea şi liderul. Prăbuşirea de la 46% la 22% în doar doi ani de guvernare este în sine o problemă gravă, la care se adaugă faptul, încă şi mai grav, că această contracţie se înscrie într-o tendinţă - şi încă nu se întrevede la orizont lebăda care s-o inverseze. PSD tinde să devină o planetă pitică, înzestrată cu o forţă de atracţie anemică, iar cea mai bună dovadă este dificultatea de a-şi găsi, cu şase luni înainte de scrutin, un candidat rezonabil pentru prezidenţiale. O postură pentru care, înainte vreme, candidaţii erau capabili de crime (politice, desigur) se pierde acum în irelevanţă din lipsă de pretendenţi. Înţeleg că partidul urmează să facă nişte sondaje, ca să-şi depisteze candidatul. Poate că n-ar strica nici un anunţ la mica publicitate... 

Cât priveşte liderul... Politica de cadre a lui Liviu Dragnea a lăsat în urmă un partid pârjolit. Or fi aplicat pesediştii automat algoritmul binecunoscut, „Să rămânem strâns uniţi!“, dar când se uită la centrul în jurul căuia se strâng, o descoperă acolo pe Viorica Dăncilă. Şi ei ştiu prea bine cum a ajuns acolo.

Se bucură ei, săracii, că s-a redescoperit Viorica pe sine însăşi după ce tiranul a plecat la întristare, dar ar trebui să fie un pic mai rezervaţi. Pot observa că „noua Viorica” a învăţat bine un singur lucru după trauma trăită sub Dragnea: cum să evite răspunsul la întrebări. La orice întrebare concretă, ea trimite răspunsul într-un viitor incert (o să vedem, o să analizăm) şi încheie discuţia cu o lozincă. O fi bine pe termen foarte scurt, dar la un moment dat lipsa de răspunsuri va ieşi negreşit la iveală.

Probabil că Viorica Dăncilă va câştiga şefia partidului la congresul precipitat din 29 iunie. Bun, şi după aia?