Pensiile speciale, părere de contribuabil
0
Oricâte giumbuşlucuri legislative încearcă, mai mult sau mai puţin sincer, parlamentarii, oricâte iniţiative populiste vor fi votate cu speranţa nedeclarată că vor pica la CCR, problema pensiilor speciale nu va putea fi rezolvată câtă vreme la temelia oricărei discuţii despre acest subiect nu sunt puse câteva principii: cui, cât şi de ce plătim pensii speciale?
Istoriceşte vorbind, pensiile speciale par să fi apărut de pe vremea lui Cuza (cel puţin aşa susţine ministrul Apărării) – de fapt, se numeau pensii de serviciu. Şi par să fi avut logica lor, câtă vreme au rezistat fără probleme un secol şi jumătate: statul oferă pensie de serviciu celor care îmbrăţişează o carieră ce presupune renunţarea la bunul cel mai de preţ al omului, propria viaţă. Prin urmare, au primit pensii de serviciu militarii. Militari în sens larg, adică toţi cei care îmbracă o haină militară, fie că lucrau în armată, în poliţie, la pompieri sau la jandarmi.
După revoluţie, demilitarizarea Poliţiei nu a putut fi făcută decât cu un anume preţ: deşi deveniţi civili, poliţiştilor le-a fost păstrat privilegiul pensiei de serviciu. Acelaşi principiu – demilitarizare cu păstrarea pensiei de serviciu – s-a aplicat şi gardienilor din penitenciare, odată cu trecerea lor de la Ministerul de Interne la Ministerul Justiţiei.
Zăhărelul şi biciul lui Valeriu Stoica
Prima breşă în acest sistem care părea rezonabil şi echitabil a fost făcută prin 1998, când ministrul de atunci al Justiţiei, Valeriu Stoica, a încercat să limiteze cât de cât corupţia magistraţilor sau exodul lor spre alte profesii: le-a mărit salariile la cote de neimaginat şi le-a acordat dreptul la pensii de serviciu, calculate nu după contributivitate, ci ca o cotă parte din ultimele salarii.
Dar să nu uităm, totuşi, un lucru: acelaşi Valeriu Stoica a condiţionat intrarea în magistratură, devenită între timp foarte tentantă, de absolvirea unui stagiu de doi ani la Institutul Naţional al Magistraturii, o instituţie foarte serioasă, cu examene draconice atât la intrare, cât şi la ieşire. Sistemul pensiilor speciale încă părea echitabil şi rezonabil: pe lângă militari, ne asiguram un corp de magistraţi bine plătiţi, dar şi bine pregătiţi, care n-ar trebui să aibă grija zilei de mâine sau (după pensionare) de poimâine.
Ajunşi aici, să tragem o concluzie de etapă: este firesc ca un stat să-i răsplătească – fie şi cu pensii speciale – pe cei care îmbrăţişează meserii riscante ori înalt specializate sau în care tentaţiile ilegale sunt deosebit de ispititoare.
Când s-a stricat jucăria
După care a început nebunia. Tot soiul de alte categorii profesionale, în funcţie de ce pile or fi avut printre parlamentari sau de ce şpăgi or fi oferit cine ştie cui, au început să beneficieze de legi cu dedicaţie, prin care primeau dreptul la pensii speciale: diplomaţi, aviatori civili, grefieri, funcţionari parlamentari. Motivate superficial, mai degrabă în bătaie de joc, şi fără să evidenţieze o nevoie socială reală, aceste legi au creat o perpetuă frustrare în rândul celor care erau obgligaţi să le finanţeze: contribuabilii români.
De ce să merite, de exemplu, pensie specială funcţionarii parlamentari? Doar pentru că stau toată ziua bot în bot cu parlamentarii care votează aceste legi? Ce riscă ei pentru aceste pensii? Îşi dau ei viaţa, ca militarii? Rămâne România în aer dacă pleacă ei spre alte profesii, eventual în mediul privat? Faptul că, numericeşte, sunt puţini, iar plata pensiilor lor nu atrage un mare efort bugetar nu este un argument care să poată fi luat în seamă. Pentru că aici vorbim de principii, nu de mărimea şeptelului.
O neruşinare a Curţii Constituţionale
Dacă observaţi, toate pensiile speciale de care am vorbit până acum vizează cariere, adică profesii pe care beneficiarii le practică toată viaţa. Însă din 2016, neruşinarea a mai urcat un pisc: s-a inaugurat epoca în care se acordă pensii speciale nu pentru o profesie practicată întreaga viaţă activă, ci pentru un mandat exercitat pe o perioadă limitată de timp. Şi asta a făcut-o nu Parlamentul, prin lege, ci Curtea Constituţională, printr-o decizie de interpretare.
Pentru că Mona Pivniceru s-a dovedit mai hapsână decât ar permite bunul simţ, a intentat o acţiune la Curtea Constituţională, unde era ea însăşi judecător, şi a obţinut de la colegii ei una dintre cele mai neruşinate decizii din istoria CCR, cea prin care judecătorii numiţi politic de la CCR căpătau un statut absolut identic cu judecătorii din sistemul regulat de Justiţie – însă doar pe partea de privilegii, nu şi de responsabilităţi. Aşa s-a ajuns ca judecătorii CCR să primescă pensie specială - însă pentru un mandat de 9 ani, sau chiar mai scurt, şi nu pentru o carieră de 25 de ani.
De aici până la următoarele piscuri de nesimţire nu a fost decât un pas: tot pentru mandate limitate, de 4 sau 5 ani, au mai primit dreptul la pensii speciale parlamentarii, primarii şi viceprimarii, preşedinţii de Consilii Judeţene şi adjuncţii lor, Avocatul Poporului.
Trei principii
Date fiind cele de mai sus, ca simplu contribuabil, care suportă toate aceste pensii laolaltă cu milioane de români neprivilegiaţi, îmi permit să spun cam cum văd eu problema asta a pensiilor speciale. Dacă aş avea putere de decizie, aş zice aşa:
1. Nu se acordă pensii speciale decât pentru cariere profesionale, nu pentru mandate limitate în timp. Cariera este o alegere pentru toată viaţa, mandatul este ceva ce îţi este propus de altcineva, nu eşti obligat să-l accepţi, dacă nu-ţi convine refuzi şi rămâi în meseria ta – dacă o ai. Deci pot zbura pensiile speciale ale parlamentarilor, ale primarilor şi viceprimarilor, ale şefilor de CJ şi adjuncţilor lor, ale Avocatului Poporului şi ale judecătorilor CCR. Toţi aceştia să-şi ia pensia din locul unde au muncit restul vieţii.
2. Nu se acordă pensii speciale pentru meserii care nu preupun riscuri majore pentru viaţa beneficiarilor sau pentru care statul nu riscă să rămână neocupate. Deci pot zbura pensiile speciale pentru diplomaţi, aviatori, grefieri, funcţionarii parlamentari. Dacă în cazul unor asemenea meserii acordarea de pensii speciale se mai justifica din cauza salariilor foarte mici, aşa cum era în anii 90-2000, acum situaţia s-a schimbat fundamental, iar salariile la stat au devenit indecent de mari faţă de cele din mediul privat. Să-şi ia pensiile pe baza contributivităţii pe care le-o generează salariilor lor mari.
3. Ar rămâne ca beneficiari de pensii speciale doar militarii şi cei asimilaţi lor (poliţişti, gardieni de penitenciare), precum şi magistraţii din sistemul de Justiţie, pentru care există, în plus, şi nişte angajamente internaţionale. Însă cu o condiţie de decenţă: pensia să nu poată depăşi salariul de bază (sau o cotă-parte a sa), iar sporurile şi alte beneficii să nu intre la calcului pensiei – că aşa s-a ajuns ca un fost procuror ceauşist să ia o pensie de 78.000 de lei noi, adică 780 de milioane de lei vechi. Pe lună... În fiecare lună...
Oscar cu epoleţi şi vipuşcă
Acest tip de abuzuri nu se întâmplă însă doar în sistemul de Justiţie. Ministerul de Interne colcăie de asemenea pensionari, care şi-au aglomerat în ultimele luni de activitate toate sporurile posibile şi au ajuns la pensii absolut nesimţite. Deşi legea pensiilor militare pare să nu permită asemenea excese, nici Ministerul Apărării nu e tocmai inocent în această poveste.
Ştiţi ce înseamnă acum, în Armată, să primeşti Oscarul? Nu ştiţi. Nici eu nu ştiam, până nu mi-a explicat cineva. Înseamnă ca şeful tău direct să-ţi acorde discreţionar, doar pentru că aşa consideră el, un spor de 50% din salariul de bază. Aşa prevede o lege de salarizare bugetară din 2017. Cine va avea interes sau răbdare să vadă cum se acordă Oscarurile în Armată, va constata cât de multe se dau nu când beneficiarul este activ, puternic şi curajos, ci se dau fix înaintea pensionării. Nu ştiu dacă, atunci când apăra pensiile de serviciu ale militarilor, domnul ministru Nicolae Ciucă a rostit vreun cuvinţel şi despre Oscar.
Dacă acest tip de abuzuri nu sunt corectate, dacă profitorii nu sunt obligaţi – fie şi prin impozitare progresivă - să revină la nişte pensii decente, corelate cât de cât cu realităţile româneşti, tare mă tem că ideea pensiilor de serviciu nu va mai putea fi apărată pentru nicio categorie profesională.
Se încarcă comentariile...
