Parisul şi-a luat preşedintele în primire
0
«Sărut mâinile» au fost primele cuvinte ale lui Klaus Iohannis şi primul său rîs de bărbat al naţiei, care s-a ştiut dorit, la Paris, în proporţie de 96 %, încă de la capătul acelei zile ploioase de noiembrie când fiii risipitori erau risipiţi cu gaze lacrimogene.
Serata pe care preşedintele a vrut-o dinadins pentru a se întîlni la Paris cu cei care l-au votat a fost un fel de rendez-vous «amoros», în care fiecare parte şi-a îndeplinit contractul de iubire.
Fără doar şi poate că e profund simbolic faptul că Johannis a ales să facă prima vizită oficială în Franţa, şi astfel François Hollande şi-a adus aminte, nu-i aşa, de francofonia istorică a românilor dar şi de graniţa de 600 de km pe care România (şi deci şi UE) o are cu Ucraina, după cum sintetizează Luca Niculescu într-un excelent articol din Libération. Fără doar şi poate că Franţa ar putea zornăi cu folos cheile clubului Schengen pentru a invita România să intre, dacă François Hollande se va plasa, şi în urma aceastei vizite, pe o altă poziţie decît cea a fostului preşedinte Nicolas Sarkozy care-l evita, în întîlniri oficiale, pe Traian Băsescu. Dar pe lîngă mizele politice, Parisul reprezintă pentru Johannis şi o imensă miză sentimentală. După valsul diplomatic la nivel de şefi de stat, ziua de marţi, 10 februarie s-a încheiat cu balul diasporei, invitată în mod expres de preşedinte la Ambasada din Paris.
«Sărut mâinile» au fost primele cuvinte ale lui Klaus Iohannis şi primul său rîs de bărbat al naţiei, care s-a ştiut dorit, la Paris, în proporţie de 96 %, încă de la capătul acelei zile ploioase de noiembrie când fiii risipitori erau risipiţi cu gaze lacrimogene. Şi-a ţinut mîna la inimă cît imnul a răsunat, revoluţionar, intonat de corul Bisericii ortodoxe din Paris, pe scena Palatului Behague – astăzi Ambasada - unde Fauré şi-a dirijat, cu un secol în urmă, «Recviemul». Dar recepţia s-a dorit mai curînd celebrarea unei „învieri” comune, punerea în ritual şi rescrierea unei parabole celebre: „Întorcerea fiului risipitor“. În versiunea post-post-modernă a Europei democratic dezmărginite, fiul risipitor pleacă cu buzunarele goale spre ţări mai mănoase iar cel care «se întoarce» să-l caute e de fapt tatăl, după ce i-au fost trimişi acasă talanţii de încredere.
Cu statura sa de om (de stat) deja destul de complexantă pentru piticul (la stat) Francois Hollande, Johannis a părut şi mai înalt lîngă suita densă, compactă: pe de o parte jurnalişti hăituiţi de agenda diplomatică a zilei, pe de altă parte scutieri apropiaţi noii sale posturi – un Mihai Răzvan Ungureanu cu trăsături încordate, un Leonard Orban de un calm… european, o Tatiana Niculescu Bran greu de atins, o Carmen Johannis dezinvoltă, care-şi poartă degajat corsetul de primă doamnă, unde şi-a prins – Paris oblige – o fundă şic, din mătase.
Ce l-a înălţat însă cu asupra de măsură pe preşedinte a fost mulţimea comasată la rampă, asaltul neregizat, valul de oameni care l-au împresurat timp de o oră, ca pe un idol rîvnit care la capătul concertului îndrăzneşte să coboare în mijlocul publicului în delir.
Diaspora istorică şi diapora tînără, fiii risipitori de ieri şi de azi au făcut, cu eleganţă, risipă de dantelă neagră, coafuri înalte, cravate şi revere bine călcate, şi au făcut mai ales risipă de selfie-uri, cu telefoane mobile de ultimă generaţie hămesite de o binecuvîntare prezidenţială. Şi preşedintele i-a binecuvîntat inteligent, aducîndu-le aminte că el ştie că, în noiembrie, ei au dat dovadă de „maturitate“, pentru care merită «respect» şi o lege a votului mai justă. Aplauze.
„Căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” spune tatăl din parabolă despre fiul care s-a căit, întorcîndu-se, după experienţa exilului şi a singurătăţii, la turmă. Parabola e şi despre „împrăştierea turmei rămasă fără păstor”, şi despre „disoluţia unei comunităţi căreia i s-a luat reperul” după cum analizează Andrei Pleşu în Parabolele lui Isus.Adevărul ca poveste.(p.262) Să ne amintim şi de lectura lui Constantin Noica, pentru care „fiul risipitor este devenirea“, celălalt rămas obedient la vatră, fiind încremenirea, „tipul omului care ţine lumea în loc”. Să nu ne grăbim a vedea aici argumente pentru a acuza exilatul de trufie deşartă. Pentru că timpurile transnaţionale pe care le trăim, cu paradoxurile unei societăţi civile mobile, supuse şi nesupuse manipulării, rescriu hărţile şi răstoarnă miturile.
Preşedintele, venit să savureze şi să celebreze restaurarea filiaţiei, rescrie mitul fiului risipitor. Eroarea capitală a exilatului, cum spune Andrei Pleşu, aceea de a fi plecat, „de a fi încetat să mai fie la locul său”, şi de fapt de a nu-şi mai găsi locul, e întoarsă pe dos, devine o virtute legitimată european şi geopolitic: „Diaspora românească dă valoare Europei” le-a spus Johannis românilor de la Paris, care pentru o seară şi-au ascuns bine sub dantele complexul de cetăţeni „second hand”.
România este mai bună decît pare Klaus Iohannis
Siluetă gracilă, luminoasă, Tatiana Bejenaru a venit să dea mâna cu preşedintele şi a făcut-o, spune, fără niciun complex: „Mi-a făcut plăcere să îl aud pe domnul preşedinte spunînd, în baia de mulţime, «România este mai bună decît pare». Dincolo de discursul cuminte şi vorbele alese adresate diasporei, cred că e important să apreciem mesajul pozitiv pe care îl transmite cuplul prezidenţial. Aşteptăm de acum acţiunile, rezultatele, în special în ceea ce priveşte politica externă, dat fiind contextul internaţional atît de delicat”, comentează tînăra de 29 de ani, de 2 ani la Paris şi responsabil de comunicare pentru Societatea Globală a Tinerilor Profesionişti Români (GRASP), filiala Paris.
În noiembrie 2014 Tatiana a stat patru ore la rînd la primul tur, reuşind să voteze cu sufletul la gură, cu 5 minute înainte de închiderea secţiei.
„Am stat ore în şir afară în frig pentru că, deşi suntem departe de ţară, ne pasă, iar ceea ce se întîmplă acasă ne afectează. Schimbarea pe care declaram că ne-o dorim trebuie să vină nu doar din partea clasei politice, ci şi din partea noastră, a tuturor, prin implicare civică, şi cred că asta a transmis, în esenţă, votul din noiembrie“
Tocmai pentru că recunoaşte că fiii risipitori s-au făcut mari, s-au maturizat, a venit tatăl să-i caute în cea mai frumoasă şi mai nemiloasă capitală a Europei, pare a fi mesajul abil al lui Johannis. Dar, să fim lucizi, ceva-ceva tot se păstrează intact din parabola fiului risipitor, rescrisă de cei care-au stat zeci ore la rînd să-şi voteze „tatăl” şi rescrisă de preşedintele care a venit să-şi binecuvânteze fiii, pe pămînt străin. De acord, unii vor vedea aici un complex al autorităţii, alţii o nevoie de consfinţire, de ritualizare a apartenenţei la „clanul ales”.
Fervoarea cu care românii s-au înghesuit în jurul preşedintelui, ca în jurul unui guru presimţit, oferit spre atingere, doar pentru ei, vorbeşte despre imensa singurătate –intactă – a fiului risipitor: „nu mai cunosc aproape pe nimeni“, în jur, am auzit şoptind un invitat, om de cultură în două limbi, străin deodată, în mulţimea străină şi surescitată.
Serata pe care preşedintele a vrut-o dinadins pentru a se întîlni la Paris cu cei care l-au votat a fost un fel de rendez-vous „amoros“, în care fiecare parte şi-a îndeplinit contractul de iubire.
Dar ştiţi care era pentru Constantin Noica cea mai frumoasă declaraţie de iubire posibilă?
„Simt că te pot părăsi. Te iubesc atât de mult, încât s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi.” (Jurnal)
Să ne părăsim atunci. Şi fiecare va fi, din nou, la locul său.
Se încarcă comentariile...
