Nevoia de defăimare

De la argumentele juridice prin care se demonstrează redundanţa unei astfel de prevederi şi până la revolta faţă de libertatea cuvântului sau câştigarea alegerilor online, multele explicaţii vizavi de legea defăimării sociale sunt în mare parte pertinente. Dar cred că este mai mult de atât.

Înainte de aplecarea spre câteva resorturi psihologice scăpate din vedere, o scurtă divagaţie către zona juridică. În primul rând, nefiind nici pe departe jurist tind să preiau din mass-media ideea că această lege ar fi redundantă. Îmi imaginez că există o lege a calomniei în România, există un Consiliu pentru combaterea discriminării, că în virtutea legislaţiei europene în care ne scăldăm democratic există legi şi norme contra abuzurilor publice vizavi de bolnavii de SIDA, minorităţi, grupuri sociale defavorizate şi toate celelalte entităţi sociale pe care iniţiatorul vrea să le protejeze cu noul proiect de lege. Doar că în legea defăimării a lui Liviu Dragnea pot fi identificate chiar şi de profani măcar două „şopârle”: prima este că, pentru apărarea proiectului de lege în spaţiul public, legea are două părţi -  cea controversată legată de defăimarea în spaţiul public şi o parte, progresistă şi cu elemente indiscutabil valoroase, de educaţie în sensul combaterii discriminării. Lovitură excelentă de PR politic în sensul în care te poţi folosi, la o adică, de partea educativă ca să aperi partea de cenzură în faţa detractorilor!

A doua „şopârlă” are legătură tocmai cu introducerea în definiţia grupului social a unor categorii cel puţin forţate! Iată cum grupul social se va defini în lege: „categorie de persoane care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limba maternă, tradiţii culturale, orientare sexuală, origine socială, avere, dizabilităţi, boală cronică necontagioase sau infecţie HIV/SIDA“. O mică menţiune din presa acestor zile: „[…]deşi la motivarea amendamentului Dragnea afirma că referinţa la «avere» a fost scoasă, în textul amendamentului acesta a rămas. Doar referinţa la «apartenenţa politică» a fost eliminată.“ (Hotnews, marţi 9 februarie). Constat, astfel, că pe lângă categoriile să le spunem vulnerabile în spaţiul public (şi care sunt protejate prin legi în vigoare), Dragnea introduce cel puţin o categorie controversată: bogaţii (cu toate subcategoriile de barosani, bogătani, parveniţi, hoţi ş.a.).

Există multe alte explicaţii analizate suficient de larg în spaţiul public vizavi de intenţiile şi motivele pentru care Dragnea a iniţiat acest proiect de lege. „PSD vrea să pună botniţa liberei exprimări” (uşor forţată teoria), „PSD vrea să evite un eşec electoral şi să minimizeze efectul Facebook” etc. Oricât de plauzibile şi/sau reale ar fi aceste explicaţii şi teorii, este loc să mai adăugăm un aspect psihologic: stima de sine a politicienilor.

Dacă nu ar fi aproape imposibil de obţinut câteva răspunsuri sincere de la politicienii actuali, o idee excelentă de cercetare în psihologie ar fi un studiu despre stima de sine şi autoapreciere la politicieni. În lipsa acestui instrument ştiinţific trebuie să ne bazăm pe stereotipuri, focus grupuri, relatări în mass-media şi instinct personal. Politicianul tipic din zilele noastre are o stimă de sine extrem de ridicată. De cele mai multe ori a investit foarte mulţi bani pentru a ieşi pe piaţa politică mioritică, iar banii băgaţi în politică au fost obţinuţi cu greu şi cu multe riscuri (împrumuturi, sponsorizări pe promisiuni, banii proprii din firme controversate, contracte ulterioare cu Statul etc.). Importanţa funcţiei politice obţinute cu greu îi face să o valorizeze fals, ca o demnitate publică. Mai mult şi mai grav, importanţa funcţiei în sine o transferă psihic asupra propriei persoane: instituţia o confundă cu propria persoană (primul ministru nu este o funcţie, este eu); am văzut cu toţii asta la toate nivelurile şi la mult prea mulţi politicieni români. Din acelaşi motiv fondurile publice aflate la dispoziţia instituţiei sunt practic la dispoziţia politicianului care deţine funcţia. Prin urmare, deturnarea banilor publici nu este furt! Am mai scris acum fix un an de zile aici despre acest fenomen!

Apoi, putem adăuga şi „nevoia” coloanelor oficiale, a antemergătorilor. Aceste abuzuri rezidă tot într-o stimă de sine exacerbată prin supravalorizarea valorii personale.

„La valoarea mea, la funcţia pe care o deţin, să stau la semafor ca… restul?” par a spune politicienii noştri. Nu mai are sens să enumerăm toate „necesităţile” stringente de protocol, deplasări, deconturi, relaţii şi influenţă. În toate vom găsi manifestările-act, comportamentale, ale unui sindrom de supraapreciere şi de autovalorizare excesivă.

Aş risca chiar şi un mic „diagnostic” de complex de superioritate generalizat în politică (să nu uităm că un complex de superioritate îşi are originile adând înrădăcinate într-un complex de inferioritate – te crezi şi te dai mare în faţa celorlalţi tocmai fiindcă adânc, în interiorul tău, trebuie să îţi confirme ceilalţi ca nu eşti mic). Iar peste toate acestea, nişte „oarecari” de pe internet, de pe stradă, nişte aşa-zişi „cetăţeni”, nişte „fripturişti” din presa pe care „noi o hrănim cu publicitate” au îndrăzneala să facă băşcălie din funcţiile importante pe care „le deţinem”!

Cred că putem conchide că Dragnea a avut, conştient sau nu, o dorinţă presantă de a mai domoli ororile publice care se răsfrâng asupra politicienilor. Poate că a vrut să le arate colegilor, deasupra calculelor cinice, că „noi, politicienii care vă conducem” merităm mai mult respect. Şi imunitate. Şi obedienţă.

În concluzie, titlul acestui articol are sens ca „pilulă” de democratizare a clasei politice. Oamenii politici din România au nevoie de defăimare, au nevoie să fie descusuţi, dezbracaţi şi hiperanalizaţi de către opinia publică. Tocmai fiindcă rolul lor este de a-i reprezenta pe cetăţeni şi tocmai fiindcă nimeni nu îi obligă să îşi asume responsabilitatea reprezentării cetăţenilor, ci este o alegere personală, conştientă. În plus, defăimarea unui politician (aşa cum este ea văzută în intenţia acestei legi) ar putea avea efectul „trezirii” la realitatea palpabilă a dezacordului oamenilor obişnuiţi faţă de obiceiurile şi atitudinile sfidătoare ale prea multor politicieni. Nu este o incitare la defăimare, calomnie sau violenţă de limbaj, ci un îndem la ancorarea politicienilor în realitatea de zi cu zi a oamenilor simpli.

PS: Am vrut iniţial să adaug şi componenta opiniei publice atât de mult acuzată de fiecare dintre noi în parte, ca indivizi, că „reacţionează“ greu. Mai ales că legea a trecut prin Senat încă din 7 octombrie. Dar, m-am răzgândit tocmai fiindcă datorită reacţiei opiniei publice, laşitatea politicienilor a ieşit din nou la suprafaţă şi au amânat dezbaterea legii defăimării. Normalul abia de aici începe, de la frica politicianului faţă de cetăţean. Iar de la această frică începe respectul şi abia mai apoi, mai târziu, reprezentarea cetăţeanului de către cel ales prin vot.