Vinerea trecută, Liviu Dragnea a fost obligat să iasă la atac: l-a împins sentinţa de condamnare din ziua precedentă, ca să-şi ţină haita alertă şi bine anesteziată. A lovit împrăştiat, a cerut scuze tuturor infractorilor din ţara asta (cine l-o fi învăţat?), a spus că nu-şi dă demisia de nicăieri, că merge până la capăt şi că este o greşeală ca legile penale să fie dezbătute în Parlament. Nu l-a trădat decât un discret tremur al vocii, care îl îndemna să plângă, dar şi-a recitat până la urmă toată poezia în speranţa că slăbiciunea nu s-a observat. S-a observat.

Luni, aliaţii săi ALDE şi UDMR au respins ideea adoptării legilor penale prin ordonanţă de urgenţă sau prin asumarea răspunderii Guvernului şi l-au plasat pe Liviu Dragnea în poziţia care îi convine cel mai mult: defensiva. A acceptat aparent spăşit condiţiile aliaţilor, dar a făcut-o într-o manieră prin care îşi păstrează toate opţiunile intacte.

Întrebat punctual şi precis dacă exclude emiterea unei ordonanţe, Liviu Dragnea a răspuns la fel de precis: „Da”. Dar a adăugat un bemol: „La o adică nicio soluţie nu e dată la o parte. Dacă se împotmoleşte, atunci se vor lua măsuri”. Cu alte cuvinte, dacă în Parlament lucrurile nu merg întocmai cum vrea el, va lua măsuri. Iar măsurile asta înseamnă: ordonanţă de urgenţă. Asta e ce s-a jucat pe teren. Să vedem însă şi ce se întâmplă în vestiar.

Îl pot opri în vreun fel ALDE sau UDMR pe Liviu Dragnea să emită ordonanţa? Câtuşi de puţin. Căci pentru a proceda astfel, Dragnea are nevoie de cu totul alte instrumente decât de aliaţii din Parlament. În primul rând, cel mai important, are nevoie de un executant docil şi iresponsabil la Palatul Victoria. Îl are deja, în persoana Vioricăi Dăncilă. În al doilea rând, are nevoie de o persoană la fel de docilă la Monitorul Oficial. E rezolvată şi acolo, după ce instituţia a fost recent trecută în subordinea Camerei Deputaţilor, condusă de acelaşi Liviu Dragnea.

Ar mai fi nevoie de nişte avize care să însoţească ordonanţa în momentul adoptării de către Guvern, dar acestea nu sunt chestiuni insurmontabile. La Ministerul Justiţiei, există un secretar de stat de la Olt, din fieful lui Paul Stănescu, adus parcă special pentru astfel de operaţiuni. Este vorba de judecătoarea Mariana Moţ, ale cărei opţiuni s-au văzut destul de limpede din dezbaterile Comisiei Iordache, unde a fost trimisă să susţină poziţia ministerului. La momentul oportun, curajos cum îl ştim deja, Tudorel Toader îşi poate aranja o vizită externă, obicei pentru care trădează o mare slăbiciune. Îşi deleagă semnătura către Mariana Moţ, pentru a apoi să poată spune, cum de altminteri a mai făcut-o: „Nu ştiu, n-am fost în ţară”.

La fel se poate proceda şi la Ministerul de Externe, cu atât mai mult cu cât aici avem deja o mică tradiţie. Când s-a adoptat Memorandumul secret privind mutarea ambasadei României din Israel, ministrul Meleşcanu s-a extras din operaţiune printr-o vizită în Nordul Africii şi a lăsat treaba pe mâinile unui secretar de stat.

Mulţi s-au bucurat la poziţionările de luni ale lui Călin Popescu Tăriceanu şi Kelemen Hunor, sperând la o ruptură în coaliţie. Mai gândiţi-vă: şi dacă a fost doar un joc de imagine, eventual chiar negociat cu Liviu Dragnea? Dacă intenţia celor doi a fost doar să-şi extragă partidele şi propriile persoane din mizeria care urmează să se întâmple şi să lase tot jocul la mâna unui disperat?

Dacă sunt sincer interesaţi, aşa cum pretind, ca legile penale să nu treacă prin ordonanţă de urgenţă, Tăriceanu şi Kelemen trebuie să o şi dovedească. Şi o pot face într-un singur mod: să-l lase pe Liviu Dragnea fără principalul său instrument, Viorica Dăncilă.