Jurnalist în politică? Să-l ardem pe rug!

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ştirea că Moise Guran intră în politică a stârnit reacţii publice dintre cele mai variate. Ca de obicei, reacţiile decente au trecut aproape neobservate, în schimb cele mai necruţătoare la adresa acestei mutări au dat prilejul unui festival de ipocrizie din partea unor farisei.

Când realizatorul emisiunii România în Direct de la Europa FM a anunţat că urmează să facă politică, câteva „instanţe” etice din România şi-au dat arama pe faţă aidoma testului cu acid azotic care deosebeşte aurul de metalul comun sclipicios. În locul opiniilor şi analizelor bazate pe raţiune şi experienţă, am avut parte de lamentaţii false, din partea celor mai prefăcute bocitoare profesioniste.

Doi inchizitori au ieşit în evidenţă înălţând un nou Everest al făţărniciei: Ion Cristoiu, jurnalistul care a schimbat partitura după care cântă de atâtea ori în note şocant de diferite, şi Alina Mungiu-Pippidi, portavocea PSD în mediul intelectual românesc. Cei doi părerologi au clamat la unison purismul moral în materie de jurnalism, înfierând în contrapartidă lipsa de deontologie profesională a lui Guran, asta în timp ce ei înşişi manifestă cel mai deşănţat partizanat politic fără să şi-l asume.

Nu că ar fi greşit să fii partizan, însă este dezgustător să vezi paiul din ochiul altuia şi să nu vezi bârna din ochiul tău. Fiecare dintre noi este partizan al unor concepţii politice: diferenţa este că unii cred sincer în interesul comun, în timp ce pe alţii îi mână interese personale.

Tot ceea ce facem este politică – concluziona în 1979 filosoful francez Michel Foucault, revalorizând conceptul aristotelian de zoon politikon (ζῷον πολιτικόν) care spunea cam acelaşi lucru, dar în urmă cu două milenii şi jumătate. Astăzi, se bucură de cvasi-consens în comunitatea ştiinţifică ideea că (aproape) tot ce facem ca oameni în viaţa pe care o trăim este politic sau are un anumit conţinut politic.

Cei mai mulţi dintre români au descoperit democraţia după Revoluţie şi au învăţat din mers că politica este ce fac guvernanţii, preşedintele, primarul, partidele, candidaţii independenţi etc. Ceea ce este profund greşit şi se datorează celor 45 de ani în care comunismul ne-a forţat să purtăm ochelari de cal şi să credem că politica este apanajul exclusiv al partidului unic ce se substituia statului. A crede că politica o fac numai partidele şi instituţiile publice înseamnă a vedea numai vârful care iese la suprafaţă al aisbergului şi a ignora faptul că cea mai mare parte se află dedesubt şi ne are ca protagonişti pe noi toţi. Politică este ceea ce faci în fiecare zi, fără carnet de partid şi uneori chiar fără a realiza.

Faci politică atunci când scandezi în Piaţa Victoriei „Jos Guvernul”. Faci politică atunci când postezi pe Facebook: „Aerul din Bucureşti este poluat”. Faci politică atunci când vopseşti pe un zid „Basarabia e România”. Faci politică atunci când scrii în ziar că Petre Daea este cel mai incompetent ministru din istorie. Faci politică atunci când eşti ambasadorul SUA şi declari că „în România s-ar fi construit autostrăzi dacă nu ar fi existat corupţie”. Faci politică atunci când opinezi pe blog că România trebuie să reducă cheltuielile militare. Faci politică atunci când le spui prietenilor „M-am săturat de tot ce nu merge în România şi emigrez”. Faci politică atunci când comentezi: „Te-a plătit Soros să scrii acest articol”.

Fiecare dintre noi este partizanul unor concepţii politice: diferenţa este că unii cred sincer în binele comun, în timp ce pe alţii îi mână binele personal.

În România şi nu numai, politica are o reputaţie proastă. Şi pe bună dreptate, dacă ne gândim cât de mulţi impostori au dobândit, prin vot democratic sau prin numire politică, statutul de consilier, primar, senator, deputat, ministru etc. Apoi s-au folosit de demnitatea publică pentru a-şi trage ponoasele, în beneficiul propriu, al clanului sau al celui care licitează mai mult pentru serviciile unui politician împuternicit să-i reprezinte pe cetăţeni.

Orice persoană competentă şi onestă care renunţă la meseria sau cariera sa pentru a se dedica politicii înscriindu-se într-un partid ori candidând ca independent face, în esenţă, un gest altruist, orientat către comunitate. Însă atât de apăsat negativă este imaginea politicianului, încât mulţi dintre semeni prezumă că implicarea în politică este de fapt motivată de cea mai josnică dorinţă de înavuţire pe spinarea celorlalţi. Este sindromul victimei care consideră că nu are niciun control asupra a ceea ce i se întâmplă şi nu-i mai deosebeşte pe cei care îi vor binele de cei care-i vor răul. Cu alte cuvinte, sunt „toţi la fel” ori „aceeaşi mizerie”, aşa cum se vorbeşte în piaţă despre politicieni.

Un jurnalist bun care intră în politică la nivel instituţional este un câştig pentru comunitate la fel de mare ca oricare profesionist care se pune în slujba concetăţenilor. Inclusiv Moise Guran a greşit în octombrie 2015, când a scris pe Facebook că nu detestă nimic mai mult decât „un jurnalist care îşi abandonează meseria pentru a intra în politică”. Guran a greşit în primul rând pentru că Robert Turcescu nu mai era de mult jurnalist în momentul când cocheta cu partidul lui Traian Băsescu, el fiind militant băsist de ceva vreme la B1, doar că nu avea carnet de partid. Discutabil şi dacă Turcescu încă era jurnalist în decembrie 2009, când a moderat dezbaterea finalei alegerilor prezidenţiale, între Băsescu şi Geoană.

Greşeşte şi Centrul pentru Jurnalism Independent când afirmă că „jurnalismul şi activitatea politică sunt două meserii incompatibile”, insistând pe obiectivitatea absolută, imposibil de atins în practică. Orice student la jurnalism sau ştiinţe politice înţelege conceptul de bias al ştirilor. Tradus în literatura de specialitate în limba română în diferite variante, dintre care consider că mai potrivită este cea de „părtinire”, bias-ul înseamnă subiectivitatea cu care orice persoană percepe realitatea. Fiecare dintre noi decodifică realitatea printr-un cadru de interpretare inclusiv politic. Chiar de-ai fi androidul Data din Star Trek, tot eşti tributar bias-ului moştenit de la cel care te-a programat, scriindu-ţi liniile de cod. Până şi camera video statică de pe un catarg are un bias, privind în direcţia celui care a montat-o.

În condiţiile în care instituţiile media sunt extrem de polarizate – acesta nefiind un fenomen tipic românesc – exigenţa echidistanţei nealterate a jurnalistului faţă de politică este poveste de adormit studenţii la cursuri. Când numeroase canale TV, uneori inclusiv postul public, acţionează ele însele ca partide politice ori ca anexe ale acestora, când primesc „ordin pe unitate” pentru a trata unitar un subiect de dimineaţă până seara, ne stupefiază faptul că un jurnalist a dat consultanţă unui partid politic?

Măcar să aplicăm tuturor aceeaşi măsură dacă ne dorim să fim mai catolici decât Papa.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite