Iată vine-un sol de pace...

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Sciencespo.fr
FOTO Sciencespo.fr

Există în filmul „Gladiatorul” o scenă, în primele minute, în care Maximus, victoriosul general roman, aflat în campanie în pădurile germane, aşteaptă răspunsul de la cei pe care avea mandat de la Roma să-i cucerească.

Barbari fără carte, fără să înţeleagă frumoasă perspectivă de a face parte dintr-un mare şi civilizator imperiu, aceştia îi transmit răspunsul sub forma unui corp fără cap, stârnind desigur repulsia în rândurile oştirii romane.

Ce sălbatici, aceşti germani!

Corpul fără cap era al unui sol roman, negociator trimis la înaintare pentru a discuta condiţiile capitulării.

Grea soartă pentru diplomaţii din vremurile trecute.

***

Ulterior, să spunem că peste o mie de ani, solii au început să-şi prelungească şederile pe meleaguri străine, mesajele putând ajunge acasă şi prin curieri, totul pentru a putea înţelege mai bine ce se petrece la faţa locului şi chiar pentru a scrie cărţi despre aceste străinătăţuri miraculoase şi periculoase în acelaşi timp.

***

Când lucrurile au devenit foarte critice, deşi am trecut peste Renaştere, Iluminism, Modernism, Protecţionism, Suveranism şamd, de pildă în timpul Războiului Rece, iar contactele dintre părţi, din nou, au fost atât de rare, canalele diplomatice au permis detensionarea unor situaţii limită pe care le ştiţi cu siguranţă.

***

Poziţia diplomatului a rămas, chiar şi în ultima perioadă, una de răsfăţ şi fragilitate, în acelaşi timp, dependentă de decizii fără legătură, de multe ori, cu ceea ce acesta a făcut, sau nu a făcut, ca slujbaş al statului care l-a trimis la post.

Nu i se mai scurtează capul dacă e prins făcând ceea ce Convenţia de la Viena spune că nu trebuie să facă.

FOTO americanscientist.org

Spion

E pus, în schimb, să-şi împacheteze rapid bagajele, să ardă hârtiile care sunt de ars, să-şi calmeze familia care trebuie să o ia de la capăt în altă parte, că nici diplomaţii nu sunt singuri pe lume.

Uneori i se întâmplă doar pentru că trebuie să se întâmple cuiva.

Statele încă menţin acest sistem de admonestare reciprocă pentru că e eficient în planul simbolisticii, afectează puţini oameni, e foarte vizibil ca mesaj public.

Altfel, eficienţa lui e discutabilă.

Aici nu e ca la şah, cine mută primul are avantaj.

Comparaţiile merg mai bine cu alte sporturi, mai ales de rezistenţă, în care cel de pe de locul doi are mai multe şanse să câştige, putând alege momentul când să accelereze.

***

Există cutume, dar şi cutuma de a nu respecta cutumele.

Uneori se păstrează echilibrul, mi-ai dat afară unul, îţi dau şi eu unul, mi-ai dat economicul, la fel procedez şi eu.

Alteori nu se ia nicio măsură de retorsiune pe logica „de ce să-i expulzez pe cei ale căror obiceiuri le cunosc, riscând să-mi vină unii care pot acţiona imprevizibil”.

Uneori se dau explicaţii generale „s-a implicat în activităţi incompatibile cu statutul său diplomatic”, alteori mai detaliate, când măsura e atipică (fie e un caz flagrant de spionaj, fie e o situaţie bilaterală tensionată, în care se iau măsuri extraordinare).

Alteori, nicio explicaţie.

Uneori, postura de „non grata” este de ruşine, alteori de laudă.

***

Odată, la Moscova, pe timpul unei întâlniri la Institutul de Istorie Militară, comandantul institutului mi-a prezentat un colaborator, desigur general, desigur mai în vârstă, unul din cei mai buni cercetători pe care îi avea, precizând, printre „faptele sale de arme”, şi faptul că era „persona non grata” în vreo trei state „neprietene”.

***

De cele mai multe ori, măsura de expulzare a diplomaţilor, să-i spunem astfel, este, pur şi simplu politică.

Iar eficienţa ei, încă o dată discutabilă, pe alte planuri.

Într-o lume globalizată, în care se circulă şi se interacţionează atât de mult, diplomaţiile nu mai au rolul din trecut, nici măcar în culegerea de informaţii. 

Diplomaţii sunt luaţi în primire de serviciile secrete încă din momentul în care a început să se usuce cerneala pe hârtia de numire.

Pot face puţine lucruri care să scape supravegherii structurilor locale de informaţii, iar pentru fiecare dintre ei se adună, din secunda în care au păşit pe pământ străin, teancuri de file la dosar.

Nu ei sunt problema, dacă se întâmplă să-şi încalce statutul, sunt şi alte forme de rezolvare a situaţiei.

De obicei, crizele diplomatice sunt doar interfaţa pentru crizele mai profunde care există în relaţiile bilaterale.

La nivelul deciziei politice, poate părea o măsură de forţă.

Pentru structurile diplomatice, chiar şi pentru cele de informaţii, e o rupere de ritm.  

Diplomaţii nu sunt nişte funcţionari oarecare care pot fi mutaţi oricând de colo – colo, înlocuiţi cu alţi funcţionari.

Sunt specialişti pe un  spaţiu, cunosc limbile locale, istoria, uşile care se deschid singure, cele la care trebuie să baţi. Această expertiză se construieşte în ani şi se poate risipi în 48 de ore.

Unele state au de unde alege pentru a-i înlocui pe cei trimişi acasă.

Altele, nu. Oricum, nu imediat.

Unele state au posibilitatea de a transfera activităţile de culegere de informaţii pe platforme noi, aflate în afara procesului de monitorizare al statului gazdă.

Obligând un stat ţintă să găsească soluţii, să inventeze, să acţioneze în situaţie de criză, îi întăreşti, de fapt, mecanismele de autoapărare.

Încercând să rezolve o problemă politică, aceste decizii complică situaţia pe alte planuri.

***

Şi, deseori, nu o rezolvă nici pe prima.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite