Femeia cu barbă

A vorbi astăzi despre corupţie în România a devenit banal. După ce a scăpat din ţepele ridicate în Piaţa Victoriei, după ce a fost pârâtă la UE şi s-a ales doar cu nişte rapoarte nefavorabile, după ce a fost pedepsită cu NUP-uri sau şi-a mai tras sufletul într-o scurtă pauză scriind o carte sau pe blog, Corupţia stă cu Guvernul la masă sau pe scaunele prea multe ale Parlamentului.

CORUPŢIA

Corupţia nu s-a pus acolo singură, ci cu concursul votanţilor resemnaţi, indiferenţi, manipulaţi, revanşarzi sau complici. Frenezia cu care sunt votaţi pentru Parlament, primării, consilii locale sau judeţene tot felul de corupţi dovediţi sau presupuşi, demonstrează că, deocamdată, pentru marea majoritate a populaţiei, corupţia este un “case closed”, încât şi eu prefer să o “clasez” şi să deschid dosarul unui alt “făptuitor”:

INCOMPETENŢA

Chiar luate separat, corupţia şi incompetenţa guvernanţilor sunt extrem de nocive unei societăţi. Amestecul lor crează însă un cocktail Molotov letal pentru progres şi bunăstare. Ori, în România de astăzi, nu ştiu care este mai gravă, dar sigur acţionând în tandem, ne compromit orice şansă de ieşire la mal.

Cel mai cunoscut principiu motivaţional este “Dacă vrei, poţi!”. Privindu-i pe cei care astăzi se “bat” să ne administreze ţara sau localitatea (aţi observat că niciun politician nu spune că “face”, ci că se “bate”?), am convingerea că urmează neostoit acest îndemn. Că l-au copiat sau aflat la grădiniţă, la şcoala profesională, la facultate de stat sau privată, poate la vreo şedinţă de partid, nu contează, important este că toţi vor, adică debordează de voinţă.

Toate acestea mi-au trecut prin minte urmărind distrat (deh, îmi permit, pentru că stau la căldură) ştirile tv despre ravagiile iernii şi cum le sunt combătute efectele de către guvernanţi. Relatările de la faţa locului au devenit atemporale pentru că incompetenţa a transformat în axiomă ca drumurile să se blocheze întotdeauna când ninge. În locul reporterilor de teren, eu nici măcar nu m-aş mai deplasa la vreun blocaj pentru că oricum se pot folosi aceleaşi imagini de acum un an, cinci sau zece, totul se repetă cu o precizie de ceasornic elveţian. E suficient să dubleze filmarea veche cu o coloană sonoră actuală în care adoptă un ton mai indulgent, mai dramatic sau mai apocaliptic, funcţie de poziţionarea patronului postului faţă de “putere”, şi gata breaking news-ul.

Domnul ministru plătit să rezolve problema vrea. De aceea, cheamă televiziunile să transmită live cât este el de dur, intransigent şi sarcastic. Dar răstitul şi ameninţările cu datul afară, în direct şi la ore de maximă audienţă, nu ţin loc de competenţă. În afară de “indicaţia preţioasă” (ţine şi asta de greaua moştenire) “rezolvaţi ca să fie bine”, nu am auzit vreo măsură organizatorică lansată în direct. Ţine cineva socoteala câţi prefecţi sau directori de CNADNR-uri au fost daţi afară în final din sistem? Aţi văzut vreunul la oficiul de şomaj? Sau toţi subordonaţii nu sunt decât umili cascadori în care starul se face că trage, iar ei sângerează “bulion” ca într-un thriller de doi bani?

Mă şi întreb, de unde până unde un ministru, prim sau plin, are atâtea pretenţii de la subordonaţi? I-au recrutat printr-o firmă specializată de head-hunting sau singurele criterii au fost “e de-al nostru şi vrea”?

ALTERNANŢA INUTILĂ

Incompetenţa a început să se manifeste mai timid la începuturi, după care, în special cu prilejul inflaţiei celor 15.000 de specialişti, a prins curaj. De-a valma s-au pus avocaţi la industrie, ingineri la interne, istorici şi electronişti la agricultură, contabili la medicină, medici şi literaţi la primărie, iar fenomenul s-a propagat de sus în jos cu o viteză ameţitoare. Dacă al lor a putut şi eu vreau, iar alternarea puterii nu a devenit decât un bun prilej de a schimba “prostul” lor cu “prostul” nostru.

Nu intenţionez să afirm că există o facultate de directori sau miniştri, cu atât mai puţin că un bun manager nu poate administra decât domeniul corespunzător strict profilului său profesional. Sunt însă sigur că lipsa experienţei în administrare escamotată prin agresivitate verbală, curaj dovedit în lupte cu săbii din carton împotriva “opozanţilor politici”, pe la posturi tv sau presă, nu ţine loc de competenţă, ci dovedeşte doar că voluntarismul dublat de habarnism înseamnă amatorism.

Vor înţelege în cele din urmă guvernanţii că preceptul este corect doar când este complet, adică “Dacă vrei şi ştii, poţi!”. Vom apuca momentul în care competenţa va înceta să fie femeia cu barbă din politica românească?