Politicieni de renume proclamă zilnic suveranitatea României, creând o imagine idilică de stat suveran şi atotputernic. Un fel de ceauşism autarhic cu valenţe Erdogano-Putiniste. Însă, mai putem discuta astăzi de suveranitate în termeni absoluţi? Este suveranitatea încă piatra de temelie a statului pe plan intern şi extern? Este România o ţară suverană aşa cum e portretizată de liderii săi?

Personal, cred că suveranitatea de stat este într-o transformare continuă încă de la apariţia sa. Asta mai ales dacă luăm în considerare provocările majore precum globalizarea, organizaţiile internaţionale, drepturile omului, regionalizarea, sau dezvoltarea societaţii civile globale. Mai mult, apariţia unor ameninţări existenţiale precum încălzirea globală, terorismul şi armele nucleare sunt probleme care nu pot fi tratate decât la nivel global, în mod uniform. Dat fiind faptul că România e membră UE, NATO, Consiliul Europei, OSCE , WTO şi un întreg web de alte organizaţii internaţionale, este membră a comunităţii internaţionale şi deci suveranitatea de stat îi este diluată în nenumărate feluri.

Suveranitatea de stat este într-o transformare continuă încă de la apariţia sa.

Ce este suveranitatea? Ca şi concept, în teoria politică este văzută în general prin cele două părţi compozante: una externă şi una internă. Suveranitatea externă se poate reduce la principiul rex est imperator in regno suo, ceea ce se traduce prin faptul că nu există altă autoritate deasupra statului şi astfel statele recurg la recunoaştere mutuală. Suveranitatea internă se reduce la principiul cujus regio ejus religio, care se referă la autoritatea exclusivă a statului asupra unui teritoriu şi a unei populaţii. Acum, pentru a înţelege mai bine cu ce avem de a face, trebuie mereu făcută diferenţa între teorie şi practică. În teorie, conceptul este dezbătut şi devine tot mai contestat. De câteva zeci de ani deja politologii argumentează că trăim într-o lume post suverană (Bellamy), post-Westphaliană (Habermas), post-naţională (Walker), post-internaţională (Rosenau) şi aşa mai departe. Asta nu înseamnă că aceste concepte înfăţişează condiţia reală a lumii în care trăim, însă ne arată că sistemul înternaţional este în schimbare.

În practică însă, lucrurile stau diferit. Suveranitatea de stat poate fi văzută precum o ipocrizie organizată, aşa cum o denumeşte Krasner. Pentru a arăta că de fapt suveranitatea este o iluzie, el argumentează că deşi instituţia suveranităţii afirmă principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale altor state, intervenţia a fost mereu o chestiune normală în relaţiile internaţionale. Aceasta poate fi în forma unei intervenţii pentru ocupare, poate fi o anexare teritorială, poate fi responsabilitatea de a proteja, pot fi mişcări separatiste, sau pot fi atacuri cibernetice cum am văzut ingerinţa Rusiei în alegerile prezidenţiale americane. Headley Bull se întreba în anii 1970 dacă scopul menţinerii suveranităţii se loveşte de cel al interesului comun pentru menţinerea echilibrului de putere. Suveranitatea Poloniei a fost sacrificată de trei ori în secolul XVIII în favoarea echilibrului de putere internaţional. Bineînţeles, putem extinde exemplele la cazuri precum războaiele mondiale sau Siria în prezent.

Mai mult, observăm cum statele UE au început să cedeze voluntar parte din suveranitatea lor către o entitate supranaţională. Avem cetăţenie europeană, o politică externă comună europeană, monedele naţionale ale statelor se transformă în moneda unică europeană, dreptul european prevalează în faţa dreptului naţional, graniţele fizice au dispărut, iar cetăţenii UE încep să dezvolte şi o identitate europeană în paralel cu cea naţională. De asemenea, UE a devenit persoană juridică pe plan internaţional, are statut de observator la ONU şi a câştigat premiul Nobel pentru pace în 2012.

Spre ce ne îndreptăm?

Aici, discuţia politologilor este bazată pe două argumente principale: unii spun că sistemul internaţional anarhic în care ne aflăm trebuie să se dezvolte către unul ierarhic şi anume, mult contestatul guvern mondial, care să vegheze la pacea universală şi cooperarea dintre state. Un al doilea grup argumentează că ne îndreptăm către un sistem de tip neo-medieval, cu autoritate partajată între diverse entităţi pe diferite paliere de putere. Totuşi, cei care să argumenteze clar în favoarea statului naţional şi a ordinii mondiale actuale sunt puţini şi neimportanţi. Aşadar, ţin să cred că viitorul e rezervat uneia dintre cele două viziuni exprimate mai sus: guvern mondial sau sistem de tip neo-medieval.

Deocamdată, România, împreună cu Ungaria, Polonia sau Cehia, participă zilnic la destrămarea Uniunii Europene, prin renunţarea la valorile acesteia.

Care este viziunea României?

După cum am spus în introducere, România se poziţionează în favoarea unui stat naţional de tip ceauşist autarhic cu valenţe Putinisto-Erdoganiste. În prezent, liderii politici români sunt incapabili de viziune. Statul român duce o lipsă acută de oameni competenţi în politica externă. Actualul ministru de externe, domnul Meleşcanu, face parte dintr-o generaţie care nu poate face faţă provocărilor actuale la nivel mondial, ba chiar întăreşte imaginea României ca stat cu un enorm complex de inferioritate care revendică un statut pe care l-a pierdut o dată cu intrarea în UE. Când aţi auzit în ultimii 20 de ani state din Europa de vest să declare că sunt suverane şi că ele decid la ele acasă ce şi cum? În afară de politicieni naţionalişti de tip Le Pen sau Farage, eu nu ţin minte să fi auzit astfel de discursuri. Marea Britanie a părăsit UE tocmai din cauza acestui vis de suveranitate absolută care, bineînţeles, le va da mari bătăi de cap în anii următori.

Date fiind provocările cu care se confruntă UE din 2014 până în prezent, unica soluţie viabilă este mai multă integrare. Ori va ajunge la Statele Unite ale Europei, proiectul părinţilor fondatori ai UE, ori se va destrăma. Deocamdată, România, împreună cu Ungaria, Polonia sau Cehia, participă zilnic la destrămarea Uniunii Europene, prin renunţarea la valorile acesteia. Acestea sunt ţări care, pentru moment, nu pot concepe o Uniune Europeană unită, din cauza complexelor de inferioritate ce provin din istoria lor tulburată. Nu ne rămâne decât să privim neputincioşi la spectacolul desuet al cavalerilor suveranităţii.