Când a preluat guvernul în toamna anului trecut, Dacian Cioloş a spus limpede că nu va participa la alegerile din acest an. Apoi a reiterat această promisiune şi în primăvara aceasta, subliniind că o fi având el multe păcate, dar unul sigur nu-l are: acela că nu s-ar ţine de cuvântul dat.

Între timp însă, maniera în care acţionează acest guvern începe să se facă simţită. Sigur, nu a mutat munţii - dar nici nu avea cum, cu un sprijin parlamentar mai degrabă prezumat decât dovedit, deseori şubrezit de numeroasele ameninţări cu moţiunea de cenzură lansate dinspre PSD. Dar în orizontul limitat de timp pe care l-a avut la dispoziţie, guvernul Cioloş a arătat, cu paşi mici, dar semnificativi, cum poate arăta o guvernare cu bună-credinţă. Pentru unii oameni, asta chiar contează. Bunăoară, ca să dau un exemplu personal, este extrem de reconfortant faptul că nu mai simt nevoia, ca în timpul guvernării Ponta, să mă uit zilnic în Monitorul Oficial, cu bănuiala legitimă că iar a făcut guvernul vreo golănie pe sub masă.

De bine, de rău, Guvernul Cioloş nu a făcut mişcări bruşte, buimăcitoare, a păstrat în aceiaşi parametri chestiuni extrem de sensibile cum sunt justiţia, apărarea sau afacerile externe, a urnit din loc un proces încă timid de transparentizare şi debirocratizare şi, cel mai important, niciunul dintre miniştri nu a fost implicat în scandaluri de corupţie. Or un an de zile fără niciun scandal de corupţie pare o performanţă pe care niciun guvern n-a mai atins-o până acum. Singurele reproşuri cărora le-a avut de făcut faţă au fost unele declaraţii mai mult sau mai puţin inspirate ale unor miniştri – care deseori s-au dovedit mai degrabă decontextualizări sau pure răstălmăciri.

În aceste condiţii, nu puţini sunt cei care văd în acest mod de guvernare un bun ce poate fi valorificat electoral. Liberalii, care multă vreme s-au plasat într-o oarecare ambiguitate faţă de Guvern, au renunţat deja la soluţia Predoiu-premier şi văd în Dacian Cioloş un bun profil de viitor prim-ministru. La fel s-au exprimat şi cei de la UDMR, cu condiţia ca acesta să aibă, totuşi, un solid sprijin în Parlament – deci exclud ideea unui guvern tehnocrat după alegeri. Iar ultimul partid parlamentar care s-a exprimat este noul PMP+UNPR. Valeriu Steriu a declarat, miercuri, că Dacian Cioloş ar putea fi o soluţie de premier, pentru că are profilul necesar şi este un model bun, iar Traian Băsescu a făcut-o în maniera care l-a consacrat: „Pot  să fiu de acord cu orice, dar cel mai pun profil de premier sunt eu”.

Baletul cel mai sofisticat îl vedem însă la PSD. Este singurul partid care se opune făţiş implicării lui Dacian Cioloş în cursa electorală, iar gardianul cel mai vigilent în acest sens este Liviu Dragnea. El i-a sfătuit în numeroase rânduri pe miniştrii tehnocraţi să nu se implice în dezbateri politice şi să-şi vadă de treaba lor şi nu pierde niciun prilej ca să-i reamintească lui Dacian Cioloş despre promisiunea de a nu candida. Dar nu e doar atât.

Acum vreo două săptămâni, agitat că guvernul ar plănui înstrăinarea nu ştiu căror bogăţii naturale ale ţărişoarei, Liviu Dragnea l-a convocat pentru clarificări, la sediul PSD, pe vicepremierul Costin Borc. Lucrurile s-au clarificat, spaimele liderului PSD s-au dovedit simple scorneli de PR, dar care credeţi că a fost prima declaraţie pe care s-a grăbit s-o facă Liviu Dragnea după ce s-a despărţit de Costin Borc? Despre bogăţiile ţărişoarei? Nici pomeneală. Iat-o: „Domnul vicepremier Borc a ţinut să-mi precizeze că din decembrie nu vrea să mai rămână în viaţa publică în România”. Putem înţelege de aici că Liviu Dragnea vrea să prevină nu doar participarea la alegeri a lui Dacian Cioloş, dar şi a miniştrilor săi.

Apreciam recent răbdarea de piton cu care Liviu Dragnea îl ţine îmbrăţişat la partid pe Victor Ponta. O face de nevoie, căci în acest film, Victor Ponta joacă perfect rolul idiotului util. Pe unde apucă, Ponta răcneşte din toţi rărunchii că un premier sau un ministru este total lipsit de legitimitate dacă nu participă la alegeri, dacă nu primeşte votul cetăţenilor.

Vedem aşadar că dinspre PSD vin două pârghii de presiune, ce negreşit se vor amplifica în perioada următoare, care au ambiţia de a-l scoate complet din viaţa publică pe Dacian Cioloş: una dinspre Liviu Dragnea, care îi spune să nu candideze, şi alta dinspre Victor Ponta, care îi spune să nu asume vreo funcţie după alegeri dacă nu candidează. Dar ce dă dreptul PSD să încerce o asemenea formă de lustraţie? Evident, nimic…

Dacian Cioloş nu poate scăpa din această abilă capcană decât asumându-şi, în toamnă, o candidatură şi, dacă va fi cazul, şi o funcţie guvernamentală. Singrul risc este ca PSD să-l acuze că nu şi-a ţinut promisiunea de a nu candida. Dar are PSD dreptul să arunce o astfel de acuzaţie? Preistoria acestui partid ne spune că nu. În 22 decembrie 1989, Frontul Salvării Naţionale anunţa că va organiza alegeri în martie 1990 şi că nu va participa la scrutin. Pe 23 ianuarie 1990, FSN anunţa că amână scrutinul pentru 20 mai şi că va participa la alegeri ca partid politic. A fost factorul care a creat cea mai mare breşă din societatea românescă, ale cărei cicatrici sunt sângerânde până în ziua de azi. Măcar pentru asta, PSD - moştenitorul FSN şi profitorul net al acelei decizii - merită să cunoască şi el acest tip de dezamăgire.