În România, criza politică se apropie de 100 de zile, în Bulgaria instabilitatea durează de la începutul anului, în Ungaria, autoritarismul lui Viktor Orban îşi păstrează direcţia antioccidentală, Serbia menţine conflictul la frontiera cu fosta sa provincie Kosovo, devenită independentă în 2007, Ucraina vorbeşte deja de luni de zile despre masările de trupe ruseşti la graniţele sale, iar dincolo de Prut, la mai puţin de 200 de kilometri de graniţa cu România, în Transnistria staţionează armament şi soldaţi ruşi.

România e înconjurată de state instabile sau cu democraţii problematice. Indexul vulnerabilităţii din regiune, măsurat periodic de Globasek, o asociaţie de experţi cu sediul la Bratislava, arată că Serbia este cea mai vulnerabilă ţară din zonă la influenţa venită dinspre Rusia şi China, urmată de Ungaria, Bulgaria, Muntenegru, Cehia, Slovacia, Macedonia şi România.

Din această cercetare, România pare cea mai rezistentă la influenţe externe şi cea mai puţin dispusă spre complicităţi cu Rusia sau China, dar creşterea fenomenului corupţiei, letargia parchetelor, aruncarea ţării în haos, fără niciun motiv, scumpirea energiei, încurajează trendurile antioccidentale. Astfel că un sondaj recent, făcut de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române, arată că 17,3% dintre români au încredere foarte multă în Rusia şi alţi 23,9% au încredere multă. Adică peste 40% din populaţia ţării ar privi spre Moscova. În acelaşi timp, 70% declară că au încredere multă şi foarte multă în Germania, Franţa şi Statele Unite. Atlantiştii par, deci, să se suprapună parţial cu cei care admiră Federaţia Rusă. Numărul celor din urmă creşte, însă, inexplicabil, fiindcă un sondaj anterior făcut de acelaşi Laborator arăta că încrederea românilor faţă de Rusia era sub 15%. În acelaşi timp, jumătate dintre români consideră că Bucureştiul a avut mereu relaţii bune cu Beijingul şi că lucrurile n-ar trebui să se schimbe. Nu e clar, dacă şi în România ar putea avea loc o schimbare de macaz ca în Ungaria, unde apropierea premierului Viktor Orban de China şi Rusia nu a produs mari nemulţumiri. 

Deocamdată, niciun partid de la Bucureşti nu-şi permite să aibă opinii antieuropene sau antiatlantiste, dar mulţi lideri autohtoni sabotează legăturile României cu UE şi NATO. Inclusiv criza aceasta prelungită este o formulă de a demonstra cât de uşor poate fi întoarsă pe dos ţara, ce simplu poate fi provocată instabilitatea, chiar şi atunci când la putere se află partide aşa-zis democratice.

Într-o perioadă în care toată regiunea e supusă unor teste de stres, România şi-a dat singură foc, uitând să cheme pompierii. În zona Mării Negre, Rusia este nervoasă de avansul americanilor şi îşi arată colţii în mod direct, în regiunea baltică, hărţuielile sunt mai vechi, dar pentru prima dată graniţa poloneză este forţată sub pretextul migraţiei. Ministrul polonez al apărării, Mariusz Blaszczak, a spus în acest sens că nimeni dintre membrii NATO nu a pus la îndoială „seriozitatea ameninţării ruseşti" în zonă.

Dacă la frontiera cu Belarus este vorba despre o ameninţare hibridă, în care sunt sacrificaţi civili inocenţi, la Marea Neagră, războiul rece se încălzeşte treptat între Rusia şi Alianţa Nord Atlantică şi fiecare parte strânge informaţii şi încearcă să afle ce pregăteşte cealaltă. Avioanele militare ruseşti testează de ani de zile frontiera NATO şi, mai nou, Rusia se plânge că aeronavele Alianţei s-ar apropia prea mult de zona sa exclusivă, de pildă de Crimeea, anexată de Moscova în 2014, dar pe care lumea civilizată o consideră parte a Ucrainei.

În paralel, acuzaţiile reciproce curg deja de câteva săptămâni. La începutul lunii, flota rusă din Marea Neagră a demarat exerciţii împotriva unui atac aerian şi a exersat distrugerea navelor inamice, exact când două nave americane de război se aflau în zonă, iar Vladimir Putin spunea că le poate vedea nu doar prin binoclu, ci şi prin „căutarea sistemului de apărare”. Ulterior, Ministerul Apărării de la Moscova a explicat că „în afară de marina americană, se preconizează implicarea aviaţiei tactice, de patrulare şi strategice, precum şi a contingentelor forţelor armate din Bulgaria, Georgia, România, Turcia şi Ucraina”, şi că „este evident faptul că se studiază un posibil teatru de operaţiuni militare, în cazul în care Kievul pregăteşte o soluţie militară pentru criza din sud-estul ţării, din Donbas''.

După ce Rusia şi-a închis misiunea sa de pe lângă NATO (ca reacţie a retragerii acreditării pentru opt diplomaţi ruşi, catalogaţi de Alianţă drept spioni), riscul escaladării tensiunilor creşte inevitabil. Rusia ştie să se joace cu astfel de situaţii la frontiera sa vestică, în încercarea de a adânci diferenţele din interiorul NATO. Testarea capacităţii NATO de a-şi păzi graniţa este o componentă cheie a tacticii Moscovei, scrie analistul DW Konstantin Eggert, fiindcă în acest fel „se vor crea şi adânci  falii între bunii francezi, germani, italieni şi belgieni, şi răii polonezi, cehi, lituanieni, letoni şi români”.

Statele Unite şi-au avertizat deja Aliaţii din Europa că Rusia ar planifica invazia Ucrainei, iar şeful forţelor armate din Marea Britanie, generalul Nick Carter, susţine că riscul unui război accidental cu Rusia ar fi mai mare acum decât în timpul Războiului Rece.

Tensiunile care se acumulează în Estul Europei vin pe fondul degradării statului de drept (Polonia, Ungaria, România), al crizelor politice lungi şi inutile (România, Bulgaria), al prelungirii pandemiei şi al neîncrederii în vaccin în majoritatea ţărilor din zonă, al dependenţelor energetice de Rusia.

Vulnerabilităţile interne oferă, însă, Moscovei pârghii nesperate pentru a diviza şi mai mult societăţile confuze ale acestor state şi pentru ca acestea să-i deschidă larg uşile, ca unui oaspete nepoftit.

Sabina Fati - Deutsche Welle