Peninsula Crimeea, cu o suprafaţă de circa 26 000 km pătraţi şi a cărui legătură terestră cu continentul este posibilă doar prin trei istmuri, oferind avantaje evidente apărătorilor (în timp ce, la est, peninsula Kerci e despărţită prin strâmtoarea cu acelaşi nume de peninsula Taman, poartă de intrare în Caucaz) a fost vizitată de exploratori greci încă din antichitate, în secolul V î. Hr. 

De la aceşti primi întemeietori de colonii provin şi vechile denumiri ale peninsulei (Hersones sau, mai cunoscut, Taurida). Cu clima ei mediteraneeană, Crimeea oferea avantaje evidente; să nu uităm că este vestită pentru staţiunile de pe coasta de sud, unde se află munţii Crimeii, cu ecou în istoria românească şi nu numai (Livadia, Ialta sau Foros, unde a fost sechestrat Gorbaciov în timpul puciului din 1991).

După greci au venit romanii; apoi, din secoul III d. Hr., au urmat valurile de migratori. În secolele IV-V s-a manifestat influenţa Bizanţului. După marea invazie tătară din 1237, peninsula devine o posesiune a Hoardei de Aur. Singurii care se infiltrează sunt genovezii, care întemeiază prospera colonie Caffa. În 1475, Hanatul Crimeii este forţat să devină vasal imperiului Otoman.

Odată cu domnia lui Petru cel Mare, ruşii încep să emită pretenţii de hegemonie asupra Mării Negre.

În 1774, după o serie de lupte pe mare şi pe uscat, ruşii obţin, prin pacea de la Kuciuk-Kainargi, dreptul de liberă navigaţie în Marea Neagră şi intră în posesia unor cetăţi din peninsulă.

A fost doar un pas până la anexare, întâmplată în 1783, sub domnia Ecaterinei a II-a. În acelaşi an, se pune piatra de temelie a celei mai puternice fortăreţe din Marea Neagră: Sevastopolul.

La mijlocul secolului al XIX-lea, izbucneşte ceea ce istoria a consemnat drept războiul Crimeii, opunând Rusia unei coaliţii formată din Anglia, Franţa, Austria, imperiul Otoman şi Regatul Piemontului. Confruntarea s-a concentrat în Crimeea, Sevastopolul fiind asediat timp de aproape un an.

Înfrântă, Rusia a fost obligată, prin Congresul de Pace de la Paris din 1856, la un regim restrictiv în Marea Neagră, una din condiţii fiind dezafectarea fortăreţei Sevastopolului. Să nu uităm că prin acelaşi Congres, pe fondul slăbirii influenţei ruse, s-au creat premisele creării principatelor române, situaţie fructificată pe deplin prin Unirea de la 1859.

Crimeea a devenit teatru de operaţii şi în timpul războiului civil rus, în anii 1917-1920. După o efemeră putere sovietică, în peninsulă au debarcat germanii, apoi trupele de intervenţie ale aliaţilor care sprijineau mişcarea Albă. În aprilie 1919 armata roşie reocupă Crimeea, pentru a o pierde, în iunie, în favoarea generalului alb Denikin. Albii conduşi de generalul - baron Vranghel au rezistat în Crimeea până în noiembrie 1920.

În cel de-Al Doilea Război Mondial, Crimeea a fost scena unor confruntări dure între sovietici, pe de-o parte, şi trupele germano-române, pe de alta.

În iulie 1942, Sevastopolul a fost cucerit de trupele române şi germane aflate sub comanda mareşalului Manstein, care în memoriile sale laudă curajul „celor mai buni aliaţi ai noştri de pe frontul de est”. În mai 1944 peninsula a fost evacuată, o operaţiune foarte dificilă, coordonată de unităţi ale marinei regale române.

La scurt timp după ocuparea Crimeii de către trupele sovietice, din ordinul expres al lui Stalin 200 000 de tătari au fost deportaţi în Urali, Siberia şi Asia Centrală, demonstrând, o dată în plus, apetitul dictatorului sovietic pentru „soluţiile finale”.

Din 1946, Crimeea a devenit parte integrantă din Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă. Din perspectiva evoluţiilor actuale, lucrurile au fost complicate de ucraineanul Hruşciov care, în 1954, a făcut „cadou” Crimeea Ucrainei. Un act administrativ ce a creat o gravă problemă internaţională în anii `90, după destrămarea Uniunii Sovietice şi astăzi, când asistăm, din nou, la escaladarea acestui conflict.

E limpede că lupta pentru Crimeea se dă pentru interese strategice militare de cea mai mare importanţă. În anii Războiului Rece, după aderarea Turciei la NATO, flota sovietică a fost în permanenţă mărită, Sevastopolul menţinându-şi faima de cea mai puternică fortăreaţă maritimă a lumii.

Locuită de ruşi (majoritari demografic), stăpânită legal de ucraineni şi având o minoritate tătărească cu argumente istorice destul de solide, Crimeea rămâne un adevărat bastion strategic de care Rusia, în umila mea părere, nu se va dispensa prea curând şi, în niciun caz, de bunăvoie.