Credinţa, impozitele şi minciunile adevărate

Primul-ministru şi Preşedintele ţării noastre se fac periodic mincinoşi unul pe celălalt. Uneori, am senzaţia de teatru de păpuşi, ca în Marioara şi Vasilache.Ei par că nu mai pot altfel. Ultima săptămână marchează un nou episod al acestei disperate şi ridicole ucideri în efigie a adversarului. Să spui despre el că minte. Dacă fiecare minte e posibil ca amândoi să spună adevărul?

Da, desigur, pentru suporteri, aşa e. O simplă analiză logică zice astfel: X spune ceva iar Y spune că X a minţit. Dacă X spune adevărul iar Y spune că minte, e o situaţie. Dacă X minte când spune despre Y ceva, atunci X de ce îl face mincinos? Înseamnă că minciuna e negată. Dacă, însă, X spune adevărul iar Y îl acuză de minciună, şi se va dovedi că X a spus adevărul, atunci Y a minţit. Cine, însă, va mai face cunoscut acest lucru? Cine restabileşte…adevărul? Votul? Hîmm!

n politică, se vede, şi nu numai la noi, dar parcă nu în acest hal, că discreditarea adversarului politic prin a-l acuza de minciună pare să fie ultima soluţie. Nu demonstrarea proastei gestiuni a treburilor, care afectează vieţile a milioane de cetăţeni, ci acuza de minciună. Cine e mincinos nu mai e credibil. Lumea trebuie să accepte că mincinosul X nu mai e credibil şi, deci, nu mai trebuie votat sau creditat. Dar şi Bill Clinton a minţit naţiunea americană în ce priveşte episodul sexual din Biroul Oval. Rezultatul: după ce a recunoscut minciuna, a revenit în sondaje. Acum e unul dintre cei mai solicitaţi public speaker-i şi foarte bine plătit.

 Când încetează un electorat să voteze mincinoşi sau dezonoraţi public? Greu de spus când integritatea morală  a devenit un cuvânt cvasi-necunoscut. Când un politician, un guvernant e dovedit ca mincinos, ca hoţ, ce urmează după? În mod firesc - să adaugăm şi circumstanţa agravantă a credinţei - persoana aceea, tocmai pentru că e dezonorată, ar trebui să se umilească. Noi însă vedem, într-o ţară aproape complet ortodoxă, că nu se întâmplă aşa, că dimpotrivă, persoana aceea devine din ce în ce mai arogantă, ţipă mereu adevărul minciunii. Există un adevăr în minciună: acela al mincinosului.

Politicianul nu se umileşte când minte sau fură sau greşeşte. Pentru că e credincios. El nu doreşte, precum văzurăm de curând, să fie impozitată credinţa, adică Biserica spune domnia sa, ca şi cum cele două ar fi acelaşi lucru. Incult, dar retrograd, s-ar zice din moment ce prin prin faptul că nu mai e promotor al unei societăţi drepte, echitabile, care exclude discriminările fiscale majore, el devine apărător al unui stat de drept care stă tot mai strâmb, un stat care se vede tot mai greu între numeroasele biserici şi proprietăţi şi afaceri ale Bisericii. Credinţa nu trebuie impozitată şi, astfel, nu numai că politicianul cumpără electoral milioane de indulgenţe, dar şi acreditează ideea, tot mai insistentă în România, că Statul şi Biserica devin de nedespărţit. Complici, de fapt. Reacţia unui grup de locuitori din Sectorul 3 al Capitalei care se împotrivesc construirii unei noi biserici, încă una, în loc să aibe parte de spaţiu verde pentru ei şi copiii lor, e una singulară. Cam trecută cu vederea. Adevărul spus de acei oameni e nimic, el nu are potenţial de minciună, deci nu e adevărat. Sunt nebuni? Cum adică să nu vrea biserică? Domnul guvernant afirmă că nu va impozita credinţa, adică instituţia Bisericii, finanţată şi ea din banul public, fără să cunoască afacerile acesteia. Dânsul crede şi nu cercetează: în democraţie el e un bun creştin. Se duce şi el de Paşti la biserică, ia lumină, se întoarce acasă şi, nu ştiu cum, lumina aceea devine apoi, tot mai mult, umbră şi apoi bezna eşecurilor noastre morale, economice, sociale. Pentru că el o ia de la unul şi o dă altuia. Şi tot aşa. În suflet este creştin, credinţa pentru el înseamnă foarte mult, dar în guvernare, în politică, o dă dracului. Mă sperie, însă, că el ar putea să fie de bună credinţă. Şi atunci chiar crede că tot ce minte este adevăr iar adevărul nu minte, şi tot ce spun alţii că e minciună, nu e adevărat. Căci el e de bună credinţă. Credinţă în ce? Nu ştim.

În politică, la guvernare, nu ne încurcăm cu chestii de-astea. Negociem, facem jocuri, trebuie să-i terminăm pe adversari. Abia atunci adevărul şi minciuna vor fi una. Visul oricărui partid: să fie singur la putere. Şi atunci, e ca în bancul acela: dacă un bărbat e singur în pădure şi nicio femeie nu aude ce spune, mai poate el greşi?  Adevărul, minciuna nu mai contează. Contează credinţa. La televizor. Paradox: creşte numărul bisericilor, creşte pragul dezonoarei publice, nivelul comunicării inter-instituţionale atinge zone indecente ale vocabularului limbii române, creşte barbaria în societate. Creşte şi nivelul credinţei în adevărurile simple care să te facă un om mai bun? Pare că nu. Altfel, s-ar observa, ne-ar fi mai uşor tuturor. De ce credinţa apărată guvernamental, ba chiar finanţată, nu numai că nu trebuie impozitată, dar nu contribuie încă la ridicarea morală a oamenilor? România e o ţară de cetăţeni sau de enoriaşi, de supuşi ai credinţei? Nedesprinşi bine dintr-o premodernitate aruncată în bazinul modernităţii care globalizează, ne simţim mai siguri în adevărul minciunilor noastre, adevărul care cumpără periodic indulgenţele acoperind minciuna. Adevărul e că astea costă puţin.

Dar vor fi impozitate. Căci dacă credinţa nu e impozitată, există, totuşi,  o credinţă a impozitelor. Cu cât mai multe, cu cât mai mari, cu atât va fi mai bine. Cum “pentru cine”? Pentru toţi credincioşii.