Cinci gânduri despre „Cronică de Cotroceni“. Care este rolul memorialisticii politice?

Fără a greşi, putem spune că fostul Preşedinte îşi tratează cu neglijenţă moştenirea politică, iar cartea Adrianei Săftoiu este doar un simptom. Cheia sub care trebuie citită cartea, din perspectivă politică, nu este „Cât de senzaţionale sunt dezvăluirile?“, ci ar trebui să fie „Cele citite îmi schimbă sau nu percepţia despre regimul Băsescu?“.

NOTĂ: Acest text a fost redactat înainte ca autorii săi să fi citit „Cronica de Cotroceni“ a Adrianei Săftoiu. De aceea acest text nu este nici o recenzie a cărţii, nu este nici o evaluare literară a textului, ci este perspectiva unor consultanţi politici care fac un meta-comentariu şi nu o analiză literară sau un comentariu asupra conţinutului.

Ţinând cont de rolul pe care memorialistica politică îl are asupra comunicării politice (cu SUA ca termen de referinţă), noi, Smart Politics, încercăm să oferim o imagine asupra efectelor publice generate de apariţia cărţii Adrianei Săftoiu.

1. Cărţile scrise de oameni care au lucrat în administraţii prezidenţiale sunt un lucru comun şi frecvent, mai ales în Statele Unite ale Americii, şi ele sunt de diferite feluri, în funcţie de obiectivele celui care le-a scris, astfel pot fi serioase sau senzaţionale.

·      Foştii şefi de stat sau de Guvern. Toţi şefii de stat ai României post-1989 cu excepţia lui Traian Băsescu au scris ei înşişi o serie de memorii ale perioadei petrecute la Cotroceni. Dar, pentru personaje precum Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, aceste cărţi au legătură în primul rând cu gestionarea moştenirii politice şi cu stabilirea cadrului prin care îşi doresc să fie privită activitatea lor în timpul funcţiei. Pentru foştii şefi de stat şi de Guvern, rămaşi fără mize electorale, memorialistica politică este un instrument de proiectare a propriei imagini, de explicare a unor decizii controversate şi de menţinere a influenţei. Ca să dăm câteva exemple din cărţile pe care le-am citit, aşa am cataloga noi titluri precum "My Life" (Bill Clinton), "A journey" (Tony Blair) sau "Decision points" (George W. Bush).

·      Consilierii. Pentru foştii consilieri prezidenţiali, memoriile sunt un foarte bun prilej 1) de a contribui la narativul politic impus de politicianul pentru care au lucrat; 2) - cel mai important -, de a-şi consolida brandul personal pentru a obţine poziţii bine plătite ca speakeri, comentatori TV (pe modelul american - nota bene!), consultanţi sau ca membri în diferite board-uri de mari companii. Spre exemplificare, gândiţi-vă la David Axelrod, cu a sa carte recent lansată "Believer: My forty years in politics". Axelrod, unul din oamenii din spatele victoriilor lui Obama, a lucrat recent în campania lui Ed Miliband. Alte nume la care ne gândim, din USA, sunt Ari Fleischer, purtător de cuvânt al lui G. W. Bush, retras în consultanţă; David Gergen, care a lucrat în administraţiile Nixon, Ford, Reagan şi Clinton, astăzi analist la CNN sau Dick Morris, strateg al lui Bill Clinton şi renumit consultant politic. Ca să trecem Atlanticul, scopuri similare au urmărit şi doi dintre foştii consilieri ai lui Tony Blair, Alastair Campbell ("The Blair Years") şi Jonathan Powell ("The New Machiavelli"). Dacă tot este să facem recomandări, vă trimitem spre cartea unuia dintre cei mai mari speechwriteri politici ai Americii, Ted Sorensen, tezaurul intelectual al lui J.F. Kennedy, cu a sa " Counselor: a life at the edge of history".  

·      Oamenii din "cercul strâmt" al administraţiei, care pot profita de poziţia avută pentru a livra best-seller-uri, faimoase pentru detaliile de budoar pe care le oferă cu dărnicie. Aici vă puteţi gândi la cele câteva milioane de euro pe care Valérie Trierweiler le-a făcut cu "Merci pour ce moment", în care îşi povesteşte aventurile de primă doamnă a Franţei şi în care îi creează dificultăţi suplimentare lui Hollande.

Revenind la situaţia din România, Traian Băsescu nu a făcut acest pas pe calea scriiturii, nu a vrut să ia în calcul memoriile ca vehicul politic şi a lăsat terenul gol. Iar acest vid creat de inacţiunea preşedintelui a fost speculat de Adriana Săftoiu. Astfel, noutatea nu este că un fost consilier prezidenţial scrie o carte despre mandatul celui mai recent ex-preşedinte, ci că fostul preşedinte a fost atât de neatent tactic încât să-şi expună jugulara politică atât de mult. Poate o dovadă suplimentară că Traian Băsescu, deşi un mascul alfa politic de necontestat, are suficiente scăpări. Situaţia lui Traian Băsescu este de altfel una specială: el nu este doar un fost Preşedinte, ci şi un jucător activ, chiar dacă trecut de prima tinereţe politică. Pluralitatea de roluri afectează modul în care moştenirea sa prezidenţială este constant redefinită. Fără a greşi, putem spune că fostul Preşedinte îşi tratează cu neglijenţă moştenirea politică, iar cartea Adrianei Săftoiu este doar un simptom.

Traian Băsescu este acum în şah. Fostul preşedinte trebuie să găsească modalitatea de a răspunde acestui gest al fostului său consilier, ceea ce presupune mult mai mult decât să facă o emisiune TV sau să ofere citate prin telefon jurnaliştilor. Adriana Săftoiu îi atacă moştenirea de 100 de ori mai mult şi mai puternic decât cele mai înfocate atacuri coordonate ale tuturor duşmanilor săi mediatici. Iar adevărul trebuie spus: fostul preşedinte nu a demonstrat până acum că poate să-şi gestioneze foarte bine rolul de fost preşedinte. Aşa că presiunea este acum pe umerii lui Traian Băsescu, iar acţiunile sale pe termen scurt sau chiar mediu vor fi citite prin prisma relatărilor din cartea Adrianei Săftoiu.

2. Este foarte neclar statutul din care Adriana Săftoiu scrie această carte. Este ea consultant politic, om politic sau, pur şi simplu, un consilier care plăteşte poliţe? Dacă şi-ar fi asumat statura de consultant politic, Adriana Săftoiu nu ar fi putut scrie această carte.

Lucrul în proximitatea puterii implică un grad implicit şi explicit de confidenţialitate. Dincolo de hârtiile şi contractele care se semnează, există un acord prezumat de confidenţialitate al tuturor celor care se află în preajma puterii. În consultanţa politică, dincolo de profesionalismul celor cu care lucrează, clientul politic cumpără, poate într-o proporţie covârşitoare, încredere. Iar ca operativ politic (ca să introducem un barbarism american), odată ce ai piedut încrederea clienţilor tăi, poţi să te apuci de altă meserie, pentru că oricât de bun ai fi profesional, stigmatul acesta te va urmări şi va marca orice interacţiune profesională vei avea. Pot exista motive bune sau mai puţin bune pentru care o parte ar decide să treacă peste acest prag al încrederii, însă odată făcut, această poziţie trebuie bine explicată. “Care este raţiunea pentru care un pact de încredere a fost încălcat?” este întrebarea la care trebuie să răspundă cel care a făcut asta, iar coerenţa răspunsului cântăreşte cel puţin la fel de greu ca şi conţinutul acestui răspuns.

Aşa că, raţional, tragem concluzia că doamna Săftoiu scrie din poziţia de Prim-Vicepreşedinte al noului PNL pe probleme de comunicare şi de om care nu şi-a făcut lichidarea la Cotroceni (pentru cei care ştiu cum e cu lichidarea şi bătutul la uşi pentru semnături inutile în mediul public, această frază suntem siguri că trezeşte neplăcute amintiri).

Faptul că în spaţiul public şi în media există speculaţii deschise în legătură cu raţionalul (alt barbarism american) Adrianei Săftoiu ajută la vânzarea cărţii, dar nu ajută foarte mult pentru credibilitatea demersului. Şi lasă un mare vid în ceea ce priveşte urmările acestui gest de comunicare.

3. Evident că ştiţi acea vorbă despre cărţile care, odată scrise, dezvoltă o viaţă a lor. Tot viaţa ne va dovedi dacă pariul memorialistic al d-nei Săftoiu este un vehicul de reinventare politică şi de repoziţionare în interiorul unui nou PNL în care lepădarea de Traian Băsescu căpătă, încurajată de derapajele vechiul şef de stat, valoare ritualică; sau dacă este, din perspectiva framing-ului mediatic, doar o intelectualizare a unei defulări politice.

4. Aşa cum spuneam că se întâmplă în SUA, cărţile de acest fel au obiectivul de a redefini mandatul preşedintelui în cauză şi de a oferi fie un narativ paralel, fie de a întări narativul central (cel mai adesea, din perspectiva consilierilor fostului Preşedinte). Din acest punct de vedere, cartea devine un instrument politic, iar de aici jocul se deschide complet. Calitatea politică de acum a Adrianei Săftoiu poate să vicizeze procesul în care este recepţionat şi preluat conţinutul cărţii, aşa cum efortul de comunicare al lui Traian Băsescu de după predarea mandatului poate să contribuie la dimensiunea de credibilitate a textului. Cheia sub care trebuie citită cartea, din perspectivă politică, nu este "Cât de senzaţionale sunt dezvăluirile?", ci ar trebui să fie "Cele citite îmi schimbă sau nu percepţia despre regimul Băsescu?".

5. Pentru Klaus Iohannis veştile pot să fie bune sau rele. Pe de o parte, demersul său de PR a fost anulat total şi fără drept de apel de Adriana Sătfoiu; pe de altă parte, acum există o grilă de comparaţie, pas cu pas şi punct cu punct, între cei doi preşedinţi. Şi culmea este că totul pleacă tot de la fostele purtătoare de cuvânt ale Administraţiei Prezidenţiale. Astfel, profilul prezidenţial al lui Iohannis va fi confruntat cu profilul lui Băsescu, dar şi modul în care funcţionează, dincolo de ce se vede public. aparatul său de lucru. Va exista firesc o confruntare cu mărturisirile din cartea lui Săftoiu, iar spre deosebire de Băsescu, Iohannis pare decis să nu lase spaţiu în ceea ce priveşte definirea mandatului său de preşedinte din perspectivă memorialistică. În plus, doamna Niculescu - Bran ne-a asigurat că nu doreşte să repete exerciţiul doamnei Săftoiu.