Cazul Jobbik. Ce ar fi trebuit să facă Preşedintele? Să tacă?

Să fi tăcut, spun unii analişti, chiar de notorietate. Puştiul acela maghiar, cu nume împrumutat de la o altă minoritate din ţara noastră, care a insultat România la ea acasă, nu ar fi fost de nivelul şefului de stat. Cei doi ar fi trebuit să fie de aceeaşi „categorie”, ca la box, de exemplu. Cum să se ia la trântă un adult, cu un copilandru, cu faţă angelică, dar cotropit de idei iredentiste? Deocamdată, votăm cu aceşti analişti.

Preşedintele a fost, mai întâi, într-o dilemă. Toţi ochii erau aţintiţi spre el, primul-ministrul fiind plecat în vacanţă, iar întrebările gen ”De ce tăcem?” erau tot mai numeroase. În acest context, ieşirea la rampă a domniei sale a fost una justificată, aşa cum susţin alţi analişti politici bine intenţionaţi. Aceştia par a fi mai mulţi, inclusiv aplauzele de rigoare mai numeroase. Votăm şi cu ei.

Cu acest prilej, calităţile de politician abil, hârşit, ale lui Traian Băsescu au fost puse din nou în valoare. Preşedintle nu a scăpat ocazia să mai adune nişte admiratori, sau simpatizanţi pe cale de a-l părăsi. În acelaşi timp, şi-a făcut şi ”datoria faţă de ţară”, care, fără o intervenţie a sa, ar fi părut de-a dreptul de izbelişte.

Dacă intrăm pe textul celor comunicate de Preşedinte, constatăm, însă, unele sintagme nefericite, cum ar fi ”punerea la punct a Budapestei”. Atrăgându-mi numeroşi pumni în cap din partea unor cititori, voi spune răspicat: acest lucru este imposibil. Nici nu trebuie demonstrat. Ungaria va avea coşmaruri legate de Transilvania nopţi, ani şi secole la rând, acţionând în consecinţă. Liniştea poporului român pare a fi, în această privinţă, amanetată fără limită.

Dacă acceptăm ideea că sintagma emoţională este ”opera” unor consilieri prezidenţiali, atunci vorbitorul nu are decât vina de a şi-o însuşi.

Se mai spune în comunicare: ”Ungaria a devenit un factor de instabilitate din punctul de vedere al tratamentului minorităţilor în regiune”. Se cuvine menţionat că acest adevăr nu a funcţionat înainte de 1989, dar s-a impus într-un ritm ascendent în următorii 23 de ani, iar în ultimii 10 ani a cunoscut apogeul. Nu neapărat şeful statului, dar întreaga clasă politică românească a tăcut până acum, când ne-a ajuns ”cuţitul la os”. Măcar acum, Preşedintele trebuia să vorbească.

Am tăcut mai ales când minorităţii maghiare din România i s-a acordat încă o cetăţenie, am vociferat firav cînd a fost ”spânzurat” Avram Iancu (apropo, ce-o mai fi făcând ”călăul”, nu cumva e bine-mersi?), când în locul steagurilor româneşti au fost arborate cele ungureşti pe teritoriul României, când s-a declarat Ziua Naţională ca ”zi de doliu” de către Tokes-ul promovat tot de noi în Parlamentul European. Etcetera!

Mi s-a părut de-a dreptul amuzant răspunsul Budapestei la afirmaţiile şefului statului român: ”România şi Ungariaau acelaşi interes: protejarea minorităţilor etnice”. Este un fel de aghiazmă cu care te stropeşte preotul, când eşti nevoit să închizi ochii şi nu mai vezi nimic. Oare se compară modul în care cele două ţări îşi ”protejează” minoritatea de pe teritoriul celeilalte?

În timp ce minoritatea maghiară este instigată de către Budapesta la ură şi dispreţ faţă de majoritatea românească, cea română din Ungaria, paşnică şi civilizată, respectă cu sfinţenie legile locale, având un comportament ireproşabil, la care este îndemnată şi de către statul român. Poate şi de aceea asistăm la o asimilare tot mai accentuată a acestei minorităţi, practic - la stingerea acesteia.

Cu alte cuvinte, noi, ungurii, ne ”protejăm” minoritatea aşa cum ştim, cu scopul făţiş de a vă destabiliza ţara, iar voi, românii, continuaţi aşa cum aţi făcut-o şi până acum. Aceasta este traducerea reală a comunicatului budapestan.

România nu a tăcut de această dată, prin glasul cel mai autorizat, contestat de unii, cu argumentele lor, şi admirat de alţii, care afirmă că au şi ei motivele lor. USL-ul are parte de aceeaşi soartă. Încleştarea fără sfârşit dintre contestatari şi admiratori este primul semn că ţara e dezbinată. Şi sleită de putere. Cine nu profită de o ţară slăbită în jungla economiei şi politicii globale?

După ce ne-am felicitat că, urmare unor sforţări care au durat peste două decenii, am reuşit să ne înfuriem o singură dată, vă propun să ne imaginăm următoarele: ce s-ar fi întâmplat dacă în România ar fi fost o colaborare armonioasă între palatele Cotroceni şi Victoria, cum se întâmplă între alte instituţii, în alte ţări? Vă spun eu: Preşedintele s-ar fi întâlnit la aceeaşi masă cu primul-ministru, sau l-ar fi căutat la telefon, chiar dacă acesta din urmă ar fi fost plecat cu bona după el în concediu, s-ar fi căutat o soluţie, care precis era mai înţeleaptă ca cea de acum.

„Ce facem, Victore, cu puştiul ăsta obraznic”, ar fi întrebat şeful statului. Victor şi-ar fi dat cu părerea, ar mai fi solicitat o oră-două de răgaz ca să-şi consulte subalternii, apoi ar fi răspuns cam aşa: ”Noi vă propunem soluţia aceasta, nu credem că este cazul să răspundeţi chiar dumneavoastră...”.

Mai dădea unul, mai lăsa celălalt, se salutau cu veselie, sau chiar se îmbrăţişau (sic!), apoi România venea cu un comunicat care făcea carieră în toată Europa. După un asemenea vis, poţi să cazi din pat şi să-ţi fracturezi şira spinării cu tot cu noadă.   

Până una-alta, asta-i armata, cu asta luptăm. Oare peste cât timp ne mai înfuriem încă o dată? Măcar atât, e mai mult decât nimic.