„Toţi fură” este expresia des întâlnită, ce tinde să insereze furtul în seria actelor fireşti, naturale. E ca şi cum ai spune „toţi respiră”. Voiculescu a aplicat schema asta atunci când a spus că „toţi am colaborat cu Securitatea”, topind simbolic întreaga societate în acidul nemerniciei sale, astfel încât nimeni să nu mai poată acuza pe cineva de turnătorie sau de poliţie politică. „80% din funcţionari iau o mică şpăguţă ca să trăiască şi ei”, declară un primar. O fi făcut vreun studiu pentru a putea emite un asemenea verdict? La un asemenea procent, ce să ne mai mirăm atât de corupţie?! Totuşi, ar spune optimiştii, nu chiar toţi; mai e o speranţă. De 20%, dar e!

De vreo doi ani încoace, în România s-a declanşat o serie de acţiuni menite să cureţe societatea de hoţii ce s-au autopropus (şi au şi fost luaţi în seamă) ca stâlpi ai societăţii. Reacţia acestora nu a întârziat să apară, nefiind zi lăsată de la Dumnezeu în care oameni politici cu vizibilitate şi intrumentele lor mediatice să nu lanseze atacuri împotriva justiţiei. Parlamentul României a devenit un bastion al apărării învinuiţilor şi instituţia ce propulsează organizaţiile politice deasupra legii (vezi modificarea legii finanţării partidelor în sensul exonerării de la executare silită a conturilor de campanie). Bineînţeles că nu chiar toţi parlamentarii se bucură de protecţia Parlamentului, căci şi acolo există o ierarhie, ca în bandele de cartier. Şmecherii sunt apăraţi, iar ceilalţi sunt puşi la dispoziţia justiţiei, pentru a-i lua ochii votantului, pentru a-i arăta cu, uite, nimeni nu e mai presus de lege. Dar, ca să nu se supere şi cei mici, parlamentarii au modificat legea astfel încât cererile de ridicare a imunităţii lor să poată fi tergiversate. Şi pentru ca de impunitate să se bucure toată clientela de partid (sau cea mai mare parte, să zicem 80%), acum se pregăteşte şi dezincriminarea abuzului în serviciu, astfel încât primarii să nu mai poată fi puşi sub învinuire pentru aşa ceva. Asta este echitatea în democraţia noastră originală: privilegiile trebuie să ajungă la toţi. Sau măcar la 80%.

România a avut un premier care a fost arestat, iar partidul său l-a primit la congres cu aplauze, ca pe un erou. O realizatoare de televiziune, ce făcea reportaje despre Doftana cu acelaşi aplomb cu care le-a făcut apoi pe cele despre închisorile comuniste, l-a înscris în categoria deţinuţilor politici, promiţând că îi va dedica un episod din „memorialul durerii”. Durerii în cot de restul lumii, am completa noi, cei 20% (poate mai mulţi) revoltaţi mereu de hoţie. Un fost parlamentar cu trust media, fost turnător la Securitate, a fost arestat pentru că a jefuit statul, iar televiziunile sale îl prezintă ca pe un erou şi ca pe o victimă politică. România a avut un premier care a plagiat. E vorba de furt intelectual. S-au pus în mişcare mecanisme instituţionale pentru a ne convinge că plagiatul este chiar operă de creaţie sau că, în cel mai rău caz, plagiatul nu există. „Toţi au plagiat de la Platon încoace”, a opinat un fost ministru. Vedeţi? Aceeaşi schemă. Sistemul de promovare a elevilor este corupt, astfel încât încă din clasele mici se instituie o complicitate în triunghiul educator-elev-părinte pentru falsificarea situaţiei şcolare, „ca să prindă copilul un liceu bun”. Cum va sancţiona furtul un astfel de produs al şcolii româneşti? De aceea societatea nu a reacţionat la furtul primului plagiator al ţării. Cei mai buni prieteni ai plagiatorului, Dănuţ şi Sebi, sunt şi ei certaţi cu legea. Dar certaţi rău! Şi ce? În dosarul Microsoft, peştii cei mari au primit sentinţe rizibile. Să sperăm că acestea sunt preţul prinderii rechinilor din afacere. Deocamdată rămânem cu constatarea amară a faptului că, în România, este rentabil să furi cât mai mult. Şeful celui mai mare partid este condamnat pentru furt de voturi, lucru ce nu îl împiedică să ne ţină discursuri despre reforma partidului. Din toată garnitura de primari ai marilor oraşe, ce ne-au oripilat cu mitocăniile lor ani de-a rândul, au rămas puţini care să nu fi trecut pe la DNA şi prin arest. Nu cred că există judeţ fără un parlamentar prins în incopatibilitate. Impresia generală este că toţi fură, „ca să trăiască şi ei”.

Într-o asemenea atmosferă, cum să te mai impresioneze scandalul Panama Papers? Ce, la noi nu se fură? Toţi fură. Şi ce se uită toată lumea la Putin? Ce, ăia din Occident nu fură? Are şi omul voie să colaboreze cu cine vrea: cu Dughnin, cu Roldughin. Bravo lui că poate! Păcat că nu sunt Paname câte offshore-uri pot ei face. Ai noştri sunt mai mici, nu au un violonist ca Roldughin să le aline clipele de grijă pentru conturile din Panama, dar o pot ruga pe Irina Loghin, „doamna Rasdaq”, să le cânte ceva de inimă albastră: „Of, dor / Offshore, / Pentru tine puişor”.