Dezbaterea curentă despre întoarcerea la alegerea primarilor în două tururi seamănă în multe privinţe cu cea din urmă cu mai mulţi ani pe tema votului uninominal la alegerile parlamentare. A te opune uninominalului echivala cu etichetarea de către cei mai fervenţi susţinători ai săi drept duşman al democraţiei şi al modernizării. După care aproape toată lumea s-a convins că uninominalul, deşi tare promiţător în teorie, s-a dovedit un dezastru în practică, şi a îmbrăţişat cu entuziasm candidatura pe liste de partid.

Importanţa alegerii primarului în două tururi este fetişizată astăzi de aproape toţi apărătorii democraţiei. Se pierde însă din vedere faptul că, în cazul în care niciun candidat nu obţine minimum 50% + 1 vot din numărul total de voturi valabil exprimate, acest sistem favorizează compromisurile pe care cel puţin unul dintre cei doi candidaţi calificaţi în turul II sunt forţaţi de cele mai multe ori să le facă pentru a-şi maximiza şansele de victorie. În măsura în care compromisul înseamnă negociere pentru găsirea soluţiei ideale, atunci este bun pentru democraţie. Dar atunci când înseamnă concesii dezonorante şi pact cu necuratul, compromisul devine compromitere.

Oricine a activat vreodată în administraţia publică locală cunoaşte că atunci când un politician are nevoie de voturi în oraşul sau comuna în care îşi doreşte să fie primar, este abordat de cel puţin un informal „lider al comunităţii” care îi propune tranzacţionarea la pachet a voturilor membrilor respectivei comunităţi. De regulă, este vorba de o comunitate pe criterii etnice neinserată social sau economic în viaţa comunei sau oraşului la a cărui margine trăieşte. Şi să nu vă imaginaţi o clipă că „liderul” acestei comunităţii îi adresează aspirantului la funcţia de primar solicitări legitime, precum construcţia unei noi şcoli, asfaltarea ori introducerea canalizării în mahalaua unde trăieşte comunitatea, ci beneficii materiale imediate ori avantaje care să conserve în timp dependenţa şi subordonarea membrilor ei de relaţia privilegiată dintre bulibaşă şi primar. Nu de puţine ori, „liderul comunităţii” încearcă să vândă pachetul de voturi mai multor doritori, în plasă picând cei noi şi naivi în politica locală, care îi dau tainul înainte de alegeri, nu după evaluarea numărului de voturi din secţia de vot la care este arondată comunitatea.

Mai mult decât atât, există în România partide şi politicieni care s-au obişnuit să joace rolul de balama, în Parlament şi în consiliile locale ori judeţene, înclinând balanţa într-o parte sau alta, nu în funcţie de convingeri, ideologie sau de interesul cetăţenilor, ci de propriile interese. Târgul pe care îl propun aceste partide nu este cu nimic mai puţin imoral decât al bulibaşilor, capitalul electoral scos la mezat celui mai generos ofertant fiind tot un pachet de voturi din partea unor alegători captivi sau complici. Astfel de partide sunt adesea suprareprezentate în coaliţii şi primesc drept retribuţie posturi mai importante decât li s-ar cuveni pe principiul reprezentativităţii.

În ultimii 15 ani, lista acesor partide mici, dar cu greutate mare în Parlament şi/sau în consilii, a inclus PUR (ulterior PC), UNPR, ALDE, PMP şi, mai frecvent decât oricare altul, UDMR. De câte ori un mare partid nu a avut o majoritate confortabilă, voturile aduse de partidele care abia trecuseră pragul electoral valorau cât greutatea lor în aur. Oricând se votează învestitura unui cabinet de miniştri, o moţiune de cenzură sau decizii importante în consiliile judeţene şi locale, sufragiile puse în vânzare de aleşii care îşi închiriază dreptul de vot se cumpără pe bani grei, de cele mai multe ori din bugetul public.

Primăriile de municipii reşedinţe de judeţ, sectoare ale capitalei sau Primăria Generală a Municipiului Bucureşti sunt posturi elective de primă importanţă pentru oamenii cu ambiţii mari în politică. Cine câştigă prin vot diagonala tricoloră de primar în Micul Paris sau alt mare centru urban şi mai şi performează ca edil poate să aspire în mod legitim la fotoliul de preşedinte al României. Politicienii care ajung să candideze din partea unor mari partide pentru posturi de vârf în administraţia publică locală precum îşi pun la bătaie credibilitatea şi cariera politică. Motiv pentru care ar fi dispuşi să facă rabat la principii, prezumând că le-ar avea.

Raţiunea economiei la buget prin alegerea primarului într-un singur tur rămâne în picioare. În cele mai multe cazuri, turul II este o cheltuială inutilă, deoarece primul clasat din prima rundă îşi asigură voturile necesare pentru a câştiga în setul decisiv. Alegerea primarilor în două tururi a generat o serie de situaţii aberante. De pildă, să privim la alegerile locale de la finele lunii octombrie 2019 din Republica Moldova, unde în opt localităţi legea a impus organizarea celui de-al doilea tur de scrutin întrucât candidatului clasat pe locul întâi în primul tur i-a lipsit un singur vot pentru a fi validat câştigător. Trei dintre cei opt obţinuseră exact 50% din numărul de voturi valabil exprimate (de exemplu: 250 din 500 de voturi), celorlalţi cinci trebuindu-le un singur alegător în plus ca să treacă de la 49,9% la majoritatea simplă necesară validării mandatului de edil.

Calculele politice din spatele lobby-ului pentru două tururi

Teoria politică spune că partidele încearcă să colonizeze statul, plasându-şi oamenii în funcţiile cheie. Practica arată că orice partid care deţine un număr mare de aleşi locali (primari şi consilieri) beneficiază de o infrastructură eficientă pentru a performa apoi în alegerile legislative şi prezidenţiale. Alegerea primarilor într-un singur tur nu este opera PSD, cum s-ar crede, ci a PDL, la începutul acestui deceniu, când Guvernul Boc şi preşedintele Băsescu deveniseră tot mai nepopulari în rândul electoratului, pe fondul măsurilor de austeritate luate strâmb şi cu întârziere.

Unii dintre iniţiatorii proiectului de lege care a adus alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin sunt deputaţi şi senatori PNL şi PMP în actuala legislatură a Parlamentului României. La început, PSD s-a opus, dar şi-a dat seama între timp de oportunitatea de a-şi conserva avantajul la firul ierbii în politica românească. Primarul în funcţie porneşte cu prima şansă atunci când îşi propune să fie reales, cu atât mai mult în condiţiile în care nu-i trebuie decât cu un vot în plus faţă de cel mai apropiat challenger. În comune şi oraşe mici, toată lumea îl cunoaşte pe primar, însă un contracandidat ajunge foarte greu să dobândească notorietate, familiaritate şi încredere în rândul cetăţenilor cu drept de vot.

Alegerea primarilor într-un singur tur a venit ca o mănuşă pentru UDMR, care a reuşit să câştige primării în unităţi administrative în care maghiarii nici măcar nu sunt majoritari, dar unde votul pe criteriul etnic primează. Foştii primari PDL care şi-au apărat funcţiile în 2012 şi apoi 2016, de această dată în culorile PNL, nu sunt foarte convinşi de oportunitatea revenirii la sistemul electoral în două tururi, pe care o solicită preşedintele Iohannis. Dar nu sunt nici foarte îngrijoraţi, deoarece în situaţia în care nu ar obţine 50%+1 din primul tur, probabilitatea ca PSD şi USR PLUS să bată palma pentru a-i răsturna în turul II fiind ca şi exclusă.

Deşi este a treia forţă la ora actuală în politica românească, Uniunea Salvaţi România nu are în rândurile sale niciun primar, ci doar câteva duzini de consilieri locali şi municipali în Bucureşti, aleşi sub sigla USB. Iar în restul ţării doar câţiva consilieri votaţi de cetăţeni în 2016 ca independenţi şi trecuţi între timp în tabăra USR. Partenerii de alianţă PLUS îşi pot număra consilierii locali, de asemenea, pe degetele unei singure mâini. Vor câştiga o pondere importantă în municipii şi comune preurbane (de exemplu: cele din Ilfov), dar sistemul electoral în două tururi le-ar spori şansele să aibă mai mulţi primari.

Pentru ALDE, revenirea la alegerea primarilor în două tururi ar fi catastrofală, având în vedere izolarea politică a acestui partid aflat în cădere liberă după ratarea pragului electoral de la europarlamentare şi intrarea în opoziţie. Cele mai importante redute ALDE, precum primăria comunei Chiajna, un satelit al capitalei, ar putea cădea în 2020 sub acţiunea concertată a celorlalte forţe politice.

PMP deţine un număr rezonabil de consilieri locali şi judeţeni, însă aceştia joacă rolul de unelte şi accesorii cu care PSD conduce în multe consilii locale şi judeţene. În schimb, având un număr mic de primari la nivel naţional (circa 1,5%), i-ar conveni să monetizeze în turul II capitalul electoral de câteva procente pe care candidaţii PMP îl obţin în primul tur. La primăria municipiului Bucureşti, PMP intenţionează să facă show cu Theodor Paleologu, fără măcar să-l anunţe pe candidat de acest plan, pentru a-i tranzacţiona voturile în turul II către candidatul liberal, al cărui nume încă nu-l cunoaştem. Însă tocmai pentru că nu se întrevede la orizont niciun nume de candidat liberal cu rezonanţă pentru cea mai importantă primărie din ţară, anunţul făcut foarte timpuriu de Traian Băsescu echivalează cu o propunere deschisă pentru PNL ca pseudo-independentul Paleologu să fie candidatul unic al aşa-zisei drepte conservatoare. Desigur, n-ar putea decât să piardă cu glorie în faţa Gabrielei Firea, însă ar pava drumul către fuziunea prin absorbţie a PMP în PNL.

În condiţiile în care PSD, UDMR şi ALDE se opun în mod deschis revenirii la alegerea primarilor în două tururi, iar PNL pare ambivalent şi mai degrabă n-ar vrea concurenţă din partea USR PLUS în mediul urban, să nu mire pe nimeni dacă planul asumat de actuala guvernare este reportat pentru 2024.