Al treilea val de democratizare

Cuprinşi de febra explicării degetului dus la nas de către Elena Udrea, am lăsat într-un con de umbră discursul preşedintelui Iohannis. A fost primul discurs al noului preşedinte în vechiul Parlament şi ar fi fost important să discutăm implicaţiile acestei adresări cât şi, în mod special, conceptul de consolidare a democraţiei.

Românii au trecut abrupt de la o societate comunistă la o societate întemeiată pe principiile liberalismului. În ultimii 25 de ani am conştientizat prea puţin procesele fundamentale care ne-au afectat vieţile şi am problematizat prea puţin mecanismele prin care am fost „transferaţi” dintr-o ideologie în alta. Instalarea democraţiei, după cum a evaluat corect unul dintre duşmanii stalinişti ai acesteia, este un proces care durează decenii. Nu devenim democraţi peste noapte şi nici societăţile în care trăim nu se democratizează numai prin alegeri libere ori prin acceptarea capitalismului de piaţă.

În două decenii România a trecut prin două valuri majore de democratizare. Primul val de democratizare s-a concretizat după alegerile din 1996, când a avut loc primul transfer de putere din România prin alternanţa electorală la guvernare. Schimbul de putere dinspre Ion Iliescu şi PDSR, către Emil Constantinescu şi Convenţia Democratică. După 4 ani, Constantinescu a ieşit din scena publică deplângând faptul că fosta Securitate a avut un rol major în „învingerea” sa. Al doilea val de democratizare s-a produs începând cu 1 ianuarie 2007, când ţara noastră a devenit stat membru al Uniunii Europene – deşi cererea de aderare fusese depusă în 1995. Aceasta era continuarea firească a primului val democratic, care presupunea transformări majore instituţionale. Clauzele de salvgardare impuse atunci au fost vitale pentru a transforma structura adminsitrativă a statului. Atâta doar că Preşedintele care a semnat Tratatul de aderare din 2005, Traian Băsescu, a ieşit din scenă după ce a admis că fusese învins de „servicii”. Democratizările avuseseră loc doar pe anumite paliere.

După cum am mai spus, consider că România trebuie să treacă acum la al treilea val de democratizare, care decurge din limitările primelor două. Teoria îi aparţine lui Samuel P. Huntington, unul dintre cei mai importanţi teoreticieni contemporani din domeniul ştiinţelor politice. Huntington a demonstrat că toate sistemele democratice au trecut prin trei „momente”, ori valuri sau contravaluri, de transformare. Pentru a înţelege procesul un bun exemplu sunt Statele Unite, unde primul val de democratizare ar fi început în 1828, când la alegerile prezidenţiale Andrew Jackson a câştigat, iar sistemul american a trecut de la aşa numita „democraţie sectară”, a dominaţiei unui singur partid, la epoca „democraţiei jacksoniene”, eliberată de controlul unor elite economice, politice şi guvernamentale. Nu diferit de ceea ce se întâmplase în România de după 89, acest prim val este urmat întotdeauna de un contra-val, o contrareacţie faţă de rezultatele democratice, aşa cum s-a întâmplat la noi cu revenirea în forţă a lui Ion Iliescu după 2000.

Al doilea val de democratizare de la noi a avut loc sub influenţa instituţiilor europene şi euro-atlantice, adică ceea ce poate fi numit cu termenul lui Huntington de „transplantare democratică”, respectiv asumarea unor standarde şi norme din exterior. Procesul, care începuse încă din 1995, a continuat cu o serie de raporturi (1997, 1999) care au evaluat şi au coondiţionat evoluţia României în funcţie de criteriile de aderare la Uniunea Europeană (libertăţi ale presei, anticorupţie, sistem juridic). Această a doua democratizare, care include şi mecanismele MCV sau respectarea principiilor CEDO, de fapt forţează democratizarea instituţională a statului român. Procesul a ajuns la maturitate după mai bine de un deceniu şi, aşa cum zicea autorul american, presupune instituirea de practici democratice, de mecanisme şi criterii de funcţionalitate instituţională.

Prin urmare, primul val de democratizare ţine de democratizarea electorală, al doilea decurge din democratizarea sistemului şi a instituţiilor. Cel mai important este „al treilea val de democratizare”, pe care îl putem descrie pe scurt drept impunerea unei culturi a democraţiei.

De aici apar o serie de probleme majore. În primul rând că democraţia nu este un sistem politic fix, imobil şi nici chiar stabil; ea are nevoie de „întreţinere” constantă, de ajustare şi adecvare continuă. Este obligatoriu pentru sistemul democratic românesc să treacă dinspre norme şi reguli impuse din exterior sau principii acceptate mai mult sau mai puţin raţional, înspre o societate profund democratizată, unde toate instituţiile sunt conduse după principiul dialogului şi nu după acela al autoritarismului. O societate în care trebuie să guverneze comunicarea, toleranţa, consensul şi nu ameninţarea, secretomania ori reprimarea. Deoarece pericolul major pentru orice democraţie este recrudescenţa autoritarismului sau dominarea „instituţiilor de forţă”, cum le place unor politicieni de la noi să le numească. Huntington anticipa această tiranie tehnocraţilor, pe care o numea şi „dictatura electronică”, respectiv manipularea la un nivel superior a informaţiilor prin intermediul noilor media.

După cum remarca preşedintele Iohannis în discursul său din Parlament, acum ar trebui să urmeze partea de consolidare democratică. Aşa cum arăta tot Huntington, al treilea val presupune lărgirea bazei de selecţie, printr-un sistem competitiv mai amplu, care să includă şi alte grupuri şi indivizi decât partidele politice. Deşi Iohannis nu a spus-o explicit, este nevoie de lărgirea accesului la procesele decizionale, iar un prim pas ar fi democratizarea şi transparentizarea formării partidelor politice. Ar trebui să fie mult mai uşor să se înfiinţeze partide politice şi finanţarea acestora mult mai drastic controlată. Ar trebui să avem alte procese de selecţie la nivel local şi regional. Competiţia şi meritocraţia trebuie să devină instrumentele fundamentale ale numirilor în funcţii publice, de la simplii funcţionari, la reprezentanţii locali şi regionali ai instituţiilor statului.

Un alt concept major propus de Iohannis, care îşi are rădăcinile în teoriile lui Huntington, descrie guvernarea prin regulile „moderaţiei şi compromisului”. Pe baza aceluiaşi model, necesitatea celui „de-al treilea val” decurge din nevoia dezvoltării unei culturi politice a negocierii, una în care compromisurile şi dialogul continuu dintre putere şi opoziţie, dintre reformatori şi conservatori, dintre diversii participanţi la dialogul public trebuie să devină o practică instituţională. Colaborarea instituţională despre care discută Iohannis şi parteneriatul dintre cele trei puteri ale statului sunt doar un element din acest proces. Baza aceasta a dialogului trebuie lărgită spre zona non-guvernamentală, spre sectorul privat, instituţiile de presă şi chiar sfera academică. Refuzul conflictului instituţional este esenţial, pentru că al treilea val de democratizare presupune şi ieşirea din logica violenţei de orice fel, mai ales refuzul agresiunii instituţiilor asupra cetăţenilor şi denunţarea abuzurilor de orice fel.

Există o mare problemă în ceea ce priveşte şansele României de a realiza „al treilea val”, respectiv presupoziţia că facem parte dintr-o cultură anti-democratică, una definită tot de Huntington pe o falie religioasă. Teza simplificată este următoarea - doar societăţile din Vestul Europei sunt predispuse la democraţie, mai ales cele nordice, pentru că doar acolo există culturi care în mod natural au exerciţiul toleranţei, al dialogului şi respectului civic.

Prin urmare întrebarea fundamentală este aceea dacă nu cumva piedicile culturale din societatea noastră nu vor bloca impunerea celui de-al treilea val de democratizare? În primul rând vorbim despre rezistenţa indivizilor faţă de acceptarea dialogului şi în al doilea rând vorbim despre nişte practici instituţionale de care ne lovim fiecare, în fiecare zi. Dacă ajunge un singur luteran de etnie germană pentru a transforma o întreagă societate ortodoxă, orientală şi patriarhalistă?