O demisie pe care, personal, o regret fiindcă dl. Kelemen este, a fost un bun ministru. În cele câteva luni cât a fost în post, s-a dovedit mult mai eficient decât au fost predecesorii săi, români verzi. Mă gândesc la liberalii Daniel Barbu şi Gigel Ştirbu. Între altele, dl. Kelemen a găsit, cum-necum, bani pentru finanţarea de avarie a două manifestări importante, cu impact internaţional-  e vorba despre Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi despre Festivalul Internaţional de Film “Transilvania” de la Cluj- de care domnii Barbu şi Ştirbu pur şi simplu uitaseră când au croit bugetul Ministerului. De numele d-lui Kelemen Hunor era legată şi speranţa unei finanţări mai consistente a Festivalului Naţional de Teatru din toamnă, un festival pe care anul trecut nepriceputul Daniel Barbu l-a urgisit pur şi simplu, incompetenţa şi delăsarea fostului demnitar punând sub semnul întrebării însăşi desfăşurarea ediţiei din 2013.

Dar nu despre meritele incontestabile ale d-lui Kelemen Hunor aş dori să scriu în însemnările mele de azi. Ci despre semnificaţiile şi posibilele dedesubturi ale demisiei sale. Care, înainte de toate, frapează prin ineditul ei.

În urmă cu câteva zile, dl. Kelemen Hunor, în calitate de preşedinte al UDMR, anunţase că Uniunea ar putea părăsi guvernarea din cauza intervenţiei Ministerului de Externe într-un proces de la Curtea Europeană de Justiţie. Proces în care maghiarii contestă o decizie a Comisiei Europene privind drepturile minorităţilor. O contestaţie cam fără obiect căci numai de insuficiente drepturi nu se pot plânge minorităţile din România, cu atât mai mult cea maghiară. Nu toţi liderii UDMR au agreat ideea plecării din guvern, iar ei sunt cei ce au avut câştig de cauză.

Fireşte, s-ar putea specula la infinit pe această temă, introducându-se în discuţie până şi obsesivul “factor Băsescu”. Şi aceasta fiindcă, după cum bine se ştie, „greii” UDMR au poziţii divergente în raport cu preşedintele încă în funcţie. De pildă, domnii Peter Eckstein Kovács şi György Frunda se situează la poluri total opuse. Primul, fost consilier prezidenţial, ataşat d-lui Băsescu, a privit cu serioase rezerve participarea UDMR la guvernare, a încercat să o împiedice în fel şi chip prin găsirea a nenumărate noduri în papură, iar acum şi-ar fi dorit un abandon ştiind că astfel Victor Ponta şi partidul său vor deveni mai vulnerabili. Cel de-al doilea, ca şi dl. Borbely László, de altfel, e un adversar neîmpăcat al lui Traian Băsescu. Uneori şi din motive strict personale, nu doar strict politice.

În orice caz, soluţia la care s-a ajuns e cel puţin bizară, fie şi numai fiindcă  e pentru prima oară în care părerile divergente dintre grosul conducerii unei formaţiuni politice şi preşedintele său, divergenţe pe o temă defel secundară, nu duc la demisia acestuia. Ba mai mult, e aproape sigur că joi acelaşi preşedinte va fi desemnat candidat oficial al Uniunii la alegerile pentru funcţia supremă în stat din noiembrie.

“Candidat inutil” – aşa s-au grăbit să îl catalogheze pe dl. Kelemen Hunor unii comentatori politici de la Bucureşti şi aceasta pentru că e evident că preşedintele UDMR are şanse minime de a intra în turul al doilea. De fapt, parte a unei serii de “candidaţi inutili” deoarece nici la alegerile prezidenţiale anterioare reprezentantul Uniunii, oricare a fost el, nu a ajuns în etapa decisivă a acestora.

Mai degrabă “candidat simbolic’’, aş spune eu, desemnat în speranţa coagulării electoratului maghiar într-un bloc electoral solid, cu impact mult mai mare în gramatica negocierilor pentru turul al doilea. Dar şi candidat-turnesol pentru însăşi poziţia UDMR în rândurile electoratului maghiar. Care electorat acţionează în vremea din urmă tot mai puţin previzibil şi mai puţin disciplinat. Iată, bunăoară, dacă la prezidenţialele din 2000 dl. Frunda obţinea 6,22%, în 2004 dl. Markó Bela a trebuit să se mulţumească cu 5,10% din voturi pentru ca în 2009 dl. Kelemen să obţină doar 3,83 %.

Electoratul maghiar e perceput, în general, ca unul anti-PSD.

Aşa a acţionat el şi în vara lui 2012 când, prin absenteismul de la referendumul pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, a favorizat rămânerea acestuia la Cotroceni. Apariţia încă unui candidat de dreapta, oricum anti-Ponta, aşa cum e de aşteptat să fie dl. Kelemen Hunor, complică şi mai mult lucrurile din respectiva zonă politică, permiţând o dată în plus fragmentarea voturilor. Se afirmă adesea că poziţia de fost candidat îi facilitează reprezentantului UDMR o mai mare marjă de negociere. Care depinde însă şi de procentul pe care şi-l va adjudeca toamna aceasta dl. Kelemen, dar şi de cât de dornic va fi electoratul maghiar să urmeze consemnul de la centru.

Chiar dacă maghiarii vor vota mai disciplinat decât în 2009 şi îi vor asigura candidatului lor un scor mai consistent, chiar dacă ei vor ţine cont de respectivul consemn problema e cu cine va trebui să negocieze în noiembrie dl. Kelemen. Căci contracandidaţii domniei sale din zona dreptei par să nu realizeze că alegerile sunt aproape. Chiar foarte aproape. În loc să îşi concentreze eforturile în vederea articulării unei oferte electorale consistente, atractive şi realiste, cei mai mulţi se delectează cu mici nimicuri.

Astfel, dl. Mihai Răzvan Ungureanu pare să fi descoperit deliciile genului epistolar şi scrie scrisori deschise ba doamnei Udrea, ba preşedintelui Băsescu. Dl. Cristian Diaconescu, cel mai nou favorit al preşedintelui, personaj al cărui trecut politic îl recomandă în mică măsură a fi de dreapta, vrea şi el să intre în istoria literaturii române compunând scrisori pe adresa d-lui Cătălin Predoiu. Dl. Klaus Johannis nu se dezminte, e tăcut, iar un recent sondaj de opinie ar fi de natură să îi sporească optimismul. Mai puţin sigure sunt calitatea şi acurateţea sondajului. Necunoscute sunt deocamdată şi implicaţiile raporturilor încă nedesluşite ale domnului Johannis cu celebra ANI, în lumina unei recente decizii a Curţii Constituţionale.

Unde mai pui că zumzăiala aceasta e amplificată de intervenţiile tot mai neinspirate ale d-lui Traian Băsescu, care prin tot ceea ce face în vremea din urmă se arată drept candidatul perfect pentru a i se substitui lui Louis de Funès, în cazul în care vreunui producător i-ar veni ideea de a turna un remake al filmului Zâzania.