CRONICĂ Bucuria interpretării unui program francez

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Dirijorul Enrique Mazzola FOTO: Andrei Gîndac
Dirijorul Enrique Mazzola FOTO: Andrei Gîndac

Vineri, 13 septembrie, la Ateneul Român, Orchestra Naţională Île-de-France, dirijată de Enrique Mazzola, a interpretat un program cu muzică de compozitori francezi: Ibert, Honegger, Ravel şi Milhaud

Cronică realizată de Mioara Bâscă

Au fost aplauze meritate din plin pentru un concert extrem de ofertant ca imagine, din toate punctele de vedere: muzică, muzicieni, interpretare, realizare artistică şi mai ales starea de bine degajată.

Care sunt elementele ce au contribuit la această realizare? Muzica franceză (chiar şi Honegger s-a născut şi format în Franţa), un ansamblu orchestral cu mulţi muzicieni tineri în componenţă şi mai ales entuziasmul interpretării imprimat de dirijorul italian Enrique Mazzola.

Dacă v-aţi întrebat cum trebuie sa fie un bun dirijor, iată un posibil răspuns: un muzician care se simte confortabil conducând un ansamblu muzical, un mare motivator şi comunicator, care are o prezenţă scenică puternică şi convingătoare, bine organizat, flexibil, care este capabil să contruiască o legătură puternică cu muzicienii folosindu-se

de gesturi şi semnale decodate clar de aceştia, un ghid avizat în călătoria pornită de la partitura muzicală la interpretarea vie a muzicii. Cei prezenţi în sală vor fi de acord că Enrique Mazzola are toate aceste calităţi şi în plus o înflăcărare debordantă. Agil şi sprinten printre desele schimbări de tempo şi atmosferă, a oferit o versiune plină de viaţă fiecărui opus interpretat.

O muzică aproape cinematografică

Concertul a debutat într-o atmosferă plină de dinamism şi vigoare cu Bacchanale de J. Ibert, o muzică aproape cinematografică cu imagini în mişcare. S-au derulat planuri sonore bine conturate, cu solo-uri divers colorate şi excelent interpretate. Sunetul consistent, voluptuos şi plin de personalitate al Orchestrei Naţionale din Île-de-France s-a realizat din omogenitatea ansamblului şi a impresionat şi datorită sonorităţii deosebite a Ateneului. 

Cu o apariţie serafică şi tandră, pianista Claire-Marie Le Guay a suprins publicul prin nebănuita forţă a interpretării sale în Concertino pentru pian şi orchestră de A. Honegger şi în Concertul în re major pentru mâna stângă, op. 82 de M. Ravel. Este o muziciană în adevăratul sens al cuvântului, care a colaborat cu fiecare solo-instrumentist din orchestră la punerea în valoare a dialogurilor imaginate de cei doi compozitori, cu o virtuozitate instrumentală strălucitoare şi o mână stângă puternic-orchestrală, o pianistă de mare rafinament coloristic cu o lume interioară plină de nuanţe, de lumini şi umbre, un coechipier perfect al dirijorului în interpretarea plină de viaţă a acestor opusuri. 

Ritmurile braziliene, bucuria, diversitatea, imaginea caleidoscopică a cotidianului sonor au izbucnit de sub bagheta lui Enrique Mazzola în interpretarea plină de culori exotice a lucrării Le Bœuf sur le toit / Boul pe acoperiş, op 58 de D. Milhaud. Spiritul ludic, plin de umor al dirijorului şi-a găsit aici un spaţiu ideal de desfăşurare. 

El a condus cu siguranţă, echilibrând sonorităţile diferitelor linii melodice suprapuse, ce au caractere distincte, şi a realizat o interpretare cu tuşe perfect scoase în evidenţă – bucurie, tristeţe, melancolie, vis, antren, cu efecte surpriză construite din nuanţe, din diferite forme de emitere a sunetelor. Orchestra are swing, este elastică, vie, omogenă, plină de vervă, lirică atunci când este cazul, solo-urile tuturor fiind admirabil interpretate.

Un sunet fluid

În Suita a doua pentru orchestră, op 57b din muzica baletului Daphnis şi Chloé de Maurice Ravel, orchestra şi dirijorul său au dezvăluit alte laturi ale personalităţii lor: un sunet fluid, curgător, folosit eficient pentru punerea în valoare a unui întreg sonor obţinut din dozajul fin al liniilor melodice suprapuse, o artă a trecerii de la sonorităţile masive la cele transparente, o interpretare în care solo-urile instrumentale, minunat tălmăcite, au fost puse în valoare de discursul muzical bine proporţionat al orchestrei. 

Cu gesturi sugestive şi eficiente, fără a fi teatral, dirijorul şi-a convins muzicienii şi publicul deopotrivă. A fost cu adevărat o bucurie a interpretării. 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite