Cristian Mandeal va conduce pe Ateneu, pe 4 septembrie, cel de-al doilea concert al Orchestrei Naţionale a Radiodifuziunii Poloneze

Cristian Mandeal va conduce Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Poloneze şi va avea în program lucrări de Prokofiev şi Bartok. Solişti vor fi pianistul Daniel Ciobanu, mezzosoprana Allison Cook şi baritonul Derek Welton.

Text de Alice Mavrodin

Cel de al Treilea Concert pentru pian (op. 26 în Do major) de Serghei Prokofiev (1891-1953) a fost terminat în 1921 dar utilizează teme compuse în deceniul anterior, în perioada colaborării cu „Baletele Ruse” şi Serghei Diaghilev – de altfel, tema părţii lente ar fi putut fi destinată iniţial unui de balet...

  Este un concert al contrastelor, juxtapunând secvenţe deosebit de dure – caracteristice pentru autorul „Suitei scite” – cu altele pline de lirism şi visare. Chiar în partea I, introducerea Andante aduce, prin solo-ul clarinetului, un ton nostalgic de baladă, dar care se continuă nemijlocit cu un Allegro vijelios în stil de toccată. Următorul contrast e produs de tema a doua a formei de sonată: o melodie jucăuşă de un umor tipic prokofievian. Dezvoltarea pleacă de la „balada” lentă a introducerii conducând spre tulburătoare efecte marine ce par descinse din „Şeherazada” lui Rimski-Korsakov. În repriză revine opoziţia trepidaţie-glumă, deja familiară.

 Partea a II-a, Andantino cu variaţiuni, este prin definiţie domeniul contrastelor, fiecare variaţiune având caracterul ei. O menţiune specială pentru cea de a patra, ce ne poartă într-o zonă eterată de un lirism suav.

Finalul, Allegro ma non troppo, în formă tripartită, opune stilul motoric al secţiunilor extreme lirismului celei centrale.

 Deosebit de bogat sub aspect expresiv, plin de viaţă, de culoare şi... de surprize, acest concert este cel mai popular din cele cinci pentru pian ale compozitorului. Totuşi iniţial, în America, nu a avut deloc succes. A fost apreciat abia când Prokofiev l-a cântat în Europa. Poetul Balmont, auzind fragmente din lucrare în timp ce era compusă, şi-a notat astfel impresiile într-un sonet: „Scitul invincibil bate în tamburina soarelui”.

 Opera lui Belá Bartók (1881-1945) – titlul complet: „Castelul Prinţului Barbă-Albastră” nu are decât două personaje şi un singur act, precedat de un Prolog recitat. Subiectul urmează în esenţă basmul cunoscut dar... fără happy end. Tânăra Judith intră împreună cu soţul ei într-o sală mare şi întunecată, care are şapte uşi dar nici o fereastră. Judith vrea să deschidă uşile ca să aducă lumină. Cu vădită neplăcere, Barbă Albastră îi oferă, una câte una, cheile celor şapte încăperi. Prima care se deschide, după un oftat prelung, este o cameră de tortură, unde totul e plin de sânge – muzica imită un zornăit de lanţuri. A doua este armurăria, şi ea plină de sânge – muzica adoptă o alură marţială. A treia cameră este tezaurul, ale cărui comori sclipesc feeric – la fel ca sonorităţile orchestrei. Dar şi aici totul e mânjit de sânge. Uşa a patra dă într-o grădină. Seninătatea pastorală a muzicii se tulbură atunci când fata constată că din flori iese sânge. Uşa a cincea se deschide dezvăluind priveliştea măreaţă a domeniilor lui Barbă Albastră, evocate de o muzică apoteotică. Din păcate, norii aruncă asupra peisajului umbre sângerii...

Dar Judith îşi continuă cercetările cu toată opoziţia soţului. Dincolo de a şasea uşă e un lac – „de lacrimi”, explică Barbă Albastră. Arpegiile spasmodice ale orchestrei par nişte hohote de plâns. Judith bănuieşte că în ultima cameră se află precedentele soţii, pe care ea se aşteaptă să le vadă moarte. Dar ele sunt vii, frumoase şi împodobite, dar total depersonalizate, ca nişte zombi. Judith însăşi e determinată să li se alăture, uşa se închide în urma ei, totul e definitiv terminat. Barbă Albastră rămâne din nou singur.

 Melodica operei, inspirată din folclor, e esenţialmente cantabilă, chiar dacă nu neapărat consonantă: motive scurte ce se repetă de mai multe ori incantatoriu – sau oniric. De altfel, crainicul Prologului se întreabă dacă acţiunea se desfăşoară în afara sau în interiorul nostru, subînţelegându-se că fiecare din noi ar putea fi un Barbă Albastră.

  Multe din scurtele motive reapar pe parcurs, la voci dar şi la orchestră. Nu sunt leitmotive cu caracter stabil, ca la Wagner, ci prezenţe sonore fluctuante dar care se impun auzului, cum ar fi mersul descendent de patru sunete lungi la coardele grave cu care se deschide opera şi pe care, după câteva momente, ambele personaje – întâi el şi apoi ea – pronunţă numele „Kékszakállú” (Barb’Albastră). Îl putem considera leitmotivul celui numit astfel sau, în sens mai larg, al castelului. În valori lungi sau scurte, cu mers arpegiat sau treptat, independent sau integrat în linii melodice mai ample, motivul impregnează literalmente lucrarea, apărând în fiecare moment important, cu deosebire în scena din camera a şaptea.

 Un alt leitmotiv este intervalul strident de secundă, intonat în registrul acut ori de câte ori e vorba de sânge. De asemenea, opera începe şi se încheie cu un pasaj la suflători care ar putea simboliza singurătatea eroului. Oricum, lucrarea lui Bartók se cere ascultată de mai multe ori pentru a-i sezisa subtilităţile şi mai ales frumuseţea.

PROGRAM

Miercuri, 4 septembrie

Mari Orchestre Ale Lumii

Orchestra Naţională a Radiodifuziunii Poloneze

Ateneul Român, ora 17.00

CRISTIAN MANDEAL dirijor

Serghei Prokofiev Concertul nr. 3 în Do major pentru pian şi orchestră op. 26

 DANIEL CIOBANU pian, laureat al Concursului Internaţional „Arthur Rubinstein” în 2017

Belá Bartók „Castelul Prinţului Barbă-Albastră”

 ALLISON COOK mezzosoprană

DEREK WELTON bariton