Cine e mai aproape de Bach? Surorile Nemţanu la Ateneu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un concert de la care nu aveam aşteptări nemăsurate. Când vine vorba de Bach, poate că nici nu e bine să ai. Am privit circumspect spre programul ce conţinea clanul Bach (cele trei concerte pentru vioară şi orchestră ale lui Johann Sebastian fiind prefaţate de compoziţii ale fiilor săi, Carl Philipp Emanuel şi Wilhelm Friedemann).

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Într-o noapte, Vineri 11 Septembrie 2015, ora 22.30, la  Ateneul Român
Orchestre de chambre de Paris, Dirijor: Sir Roger Norrington
Solişti: Deborah Nemţanu, Sarah Nemţanu

C.P.E. Bach – Simfonia în si minor H 661
J. S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în mi major BWV 1042 – Sarah Nemţanu – vioară
W.C. Bach – Simfonia în fa major
J. S. Bach – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor BWV 1041 – Deborah Nemţanu – vioară
C.P.E. Bach – Simfonia în do major H 659
J. S. Bach – Concertul pentru 2 viori în re minor BWV 1043

Am fost tentat să scriu un articol despre acest concert în maniera în care a scris Călin Hera despre recitalul lui Fazıl Say, numai că personajele pe care le folosesc eu pe acest blog au o utilitate concretă:  articole de popularizare sau pamflete. În cazul de faţă, nefiind vorba nici de una, nici de alta, m-am hotărât să povestesc exact cum a fost, fără a divulga numele interlocutorului meu.

Da, pentru că am asistat la acest concert împreună cu un prieten, un cunoscător rafinat, expert chiar, şi, pe deasupra, bolnav după muzica lui Bach.

Orchestre de chambre de Paris era minusculă, dar condusă de un foarte important dirijor, Sir Roger Norrington. Nu i-am urmărit foarte atent cariera din ultima vreme, dar mi-am adus aminte, încă de când am citit programul festivalului, în iarnă, de o prezenţă a lui, acum îndepărtată, la ediţia din 2005, cu Simfonia Nr. 6 de Bruckner, în compania celor de la Radio-Sinfonieorchester Stuttgart des SWR. Am reluat atunci discurile lui Celibidache şi Günter Wand, pregătindu-mă pentru o experienţă transcendentală, şi aşa a şi fost, din moment ce n-am uitat-o nici azi (pe vremea aceea nu ţineam un blog). L-am regăsit, un deceniu mai târziu, în noapte, pe un Norrignton aflat la vârsta şi condiţia în care filosofia este tot ceea ce-l mai ţine pe acest pământ. Suferind, bâtrân, dar zâmbitor, muzica lui Bach şi spiritualizarea lui făcând corp comun. Se spune că nu este greu să dirijezi muzică preclasică, cel puţin din punct de vedere tehnic, al comadării execuţiei partiturii. Este însă imposibil să o dirijezi bine, şi mai ales pe Bach, dacă nu ai înţeles adevărul lui. Gestica lui Norrington era minimală, dirija parcă mai mult din zâmbetul pe care îl adresa instrumentiştilor şi din privirile încurajatoare pe care le acorda solistelor, mişcat la rândul lui de frumuseţea muzicii la care era martor. Şi chiar îndemna spectatorii noi să continue să aplaude între părţile simfoniei. Dirijorii filosofi ştiu toţi că în sală vor fi mereu spectatori care asistă pentru prima dată în viaţă la un concert, dar şi spectatori care sunt pentru ultima dată în viaţă la un concert. Muzica nu este numai pentru cunoscători.

Primul concert pentru vioară, Mi major-ul, i-a revenit lui Sarah Nemţanu. Mi s-a părut ideal. Atacul ei era moale, refuzând etalarea virtuozităţii. Dar integrarea instrumentului său în ansamblul general era perfectă. Nu s-a cântat pe instrumente vechi. Cu toate acestea, nu a sunat cu nimic mai puţin autentic (o caracterizare a cărei relativitate este foarte mare în cazul muzicii) decât ce ar fi livrat un Fabio Biondi sau Il Giardino Armonico. Dacă reîntoarcerea lui Norrington la muzica lui Bach îmi părea un final, în schimb ceea ce vedeam şi ascultam pe scenă în acest concert era parcă o întoarcere în timp, la retorica lui Enescu în muzica lui Bach. Un argument viu pentru faptul că înregistrătrile sale nu s-au demodat nici azi, în ciuda tuturor revoluţiilor din interpretarea muzicii baroce.

Am discutat despre Bach cu prietenul meu, în pauza concertului. El admira perfecţiunea formei muzicale pe care a creat-o Bach. Mi-a vorbit despre Arta fugii cea neterminată, cu bănuiala că ar fi fost o întrerupere premeditată a compoziţiei, un semn al geniului de care Bach ar fi fost conştient. Despre influenţa sa uriaşă asupra compozitorilor care au urmat. Eu am răspuns făcând elogiul moderaţiei şi al muncii dublate de geniu. Am vorbit despre „patetismul intelectual” al muzicii lui, citând cuvintele lui Enescu. Un slujbaş obligat să compună câte 50 de cantate pe an, pe care nu avea timpul necesar să le exagereze, ci doar le atingea cu geniul său. Am căzut de acord cu ideea prietenului meu cum că muzica, oricât de mult am încerca să o explicăm, păstrează o doză de mister care va atrage inexorabil oamenii până la sfârşitul lumii.

Când Deborah Nemţanu a început al doilea concert, La minor, discursul solistic s-a schimbat. Maniera ei era mai energică, atacul mai tăios, virtuozitatea se făcea simţită. Ordinea se instaura în lectura ei şi a orchestrei, odată cu exuberanţa. O frenezie totuşi controlată, pentru a rămâne în canoanele stilistice ale lui Bach, pentru a nu derapa înspre Vivaldi. După Allegro assai, ultima parte, prietenul meu mi-a şoptit entuziasmat:

— Uite, asta aşteptam, îmi place mai mult decâ cum fost primul concert! Ăsta este barocul adevărat.

— Dimpotrivă, mie mi-a plăcut mai mult primul concert. Acela era adevăratul Bach – am replicat, fascinat de această diferenţă de percepţie.

O diferenţă care s-a anulat în Concertul pentru două viori, în care Sarah şi Deborah Nemţanu au cântat împreună. Nu doar că diferenţele dintre ele păreau infinitezimale, dar modul fiecăreia de a se exprima părea că şi-l împrumutau una alteia, până la confuzie. A rezultat unul dintre cele mai frumoase Concerte pentru două viori de Bach pe care l-am ascultat vreodată, de o frumuseţe pe cât de serenă, pe atât de senzuală.

Bulversant.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite