6 septembrie -   Orchestre de Paris, fără strălucire în program, briantă în encore (Farandole din ”L'Arlésienne, suite no.2”  de Bizet)

Paavo Jarvi

Este muzica un act etic? Nu ştiu ce să răspund la această întrebare tare, dar dacă este, atunci simfoniile din programul ales azi de  Orchestre de Paris (prima de Enescu şi a cincea de Prokofiev), merită discutate împreună din acest punct de vedere.

1.De altfel, cred că e singura reflecţie interesantă după această seară, în care Orchestre de Paris nu a strălucit deloc şi s-a mărginit să facă exact ce ştie mai bine să facă – adică să redea muzica la primul ei nivel, de plasticitate şi senzorialitate. Ca să fiu corect, precizez că am stat în acelaşi loc ca şi aseară - loc pe care îl bănuiesc de ”surzenie”, împreună cu altele multe în această inadecvată sală a Palatului. Paavo Jarvi, unul dintre favoriţii mei, aşa cum am spus ieri, a fost el însuşi, dar mi s-a părut că nu a putut să îşi însufleţească orchestra. La Paavo Jarvi mi-a plăcut mereu faptul că e un dirijor fără emfază, fără gesturi teatrale, fără ”dans” pe podium şi că muzica pe care o face este precisă, calculată, totuşi nu lipsită de căldură şi autenticitate. Nu surprinde niciodată cu lecturi neaşteptate şi cu totul nou-revelatoare din partiturile pe care le dirijează (cum o făceau Celibidache şi Bernstein ori cum o fac şi astăzi Barenboim şi Dudamel, ca să dau exemple de dirijori din generaţii diferite), dar este un dirijor care îşi înţelege foarte bine menirea. Nu dirijorul e spectacolul, ci muzica pe care o face împreună cu orchestra. Apoi, îmi place Paavo Jarvi şi pentru că înţelege imediat specificul orchestrelor cu care lucrează şi îl respectă. Nu îşi propune să ducă orchestra acolo unde vrea el, ci o lasă să fie ea însăşi şi preferă să intre cu ea într-un parteneriat muzical care să servească partitura.

2.Simfonia 1 de Enescu este, după toate criteriile, muzică franceză. Anul compoziţiei şi premierei, 1905, îl găseşte pe Enescu deplin imersat în mrejele muzicii franceze – studiile cu Massenet şi Faure sînt prospete şi plăcerea sa pentru fraza muzicală lungă şi armonioasă, pentru culoarea caldă, pentru armoniile din catifeluri grele sau uşoare este vie. Statisticile spun că, dintre toate simfoniile sale, aceasta se cîntă cel mai des şi nu e de mirare, pentru că farmecul ei, parcă impregnat de serile de primăvară de pe Montmartre, este cuceritor. Din acest motiv, simfonia este de o sinceritate debordantă şi se simte în vibraţia ei interioară că e scrisă dintr-o imensă bucurie.

3.Tema valorii internaţionale a compozitorului George Enescu este dezbătută cu patimă în România. Faima sa internaţională indiscutabilă a fost aceea de violonist şi de pedagog. Totuşi, pentru noi, este compozitorul naţional şi avem o frustrare cum că lumea largă nu-i recunoaşte măreţia. Nu sînt puţini nici cei care spun că, de fapt, este un compozitor de mîna a doua în Europa, chiar dacă, la noi, este indiscutabil cel dintîi la mare distanţă de oricare altul. Aşadar, tema este deschisă, cu Enescu, totuşi, în afara listei marilor compozitori. Dar, pentru România, Enescu este mult mai important decît ar putea fi vreodată ca muzician. Enescu a fost, mai ales, o mare conştiinţă patriotică, într-o ţară în care adevăraţii patrioţi ai secolului trecut se numără pe degete şi un om de onoare, într-un popor cam aproximativ.

4.După concert, eram puţin nelămurit. A V-a de Prokofiev pe care o ştiam eu (ultima oară ascultată de dimineaţa, în pregătirea concertului de azi, cu Concertgebouw sub Dudamel, într-o înregistrare live din 2009), nu prea semăna cu ceea ce am auzit la sala Palatului. Mi-am spus că sînt eu obosit şi nu am reţinut bine ce am auzit, aşa că, revenit acasă, am ascultat din nou înregistrarea cu Concertgebouw. Nu m-am înşelat, diferenţa e uluitoare. Pasajele din prima mişcare, cu percuţii şi tutti în forţă, care mie mi s-au părut bombastice şi pompoase cu Orchestre de Paris, sînt, de fapt, puternice şi tensionate cu Concertgebouw. Pasajele din a dpua mişcare care mie mi s-au părut teziste, cam ca muzicile care însoţeau coregrafiile comuniste în dansurile cu perosnaje care munceau pe şantiere, cu Orchestre de Paris, sînt subtile şi sensibile cu Concertgebouw. Măi, să fie! Ceea ce suna a imn de slavă partidului cu Orchestre de Paris, suna autentic cu Concertgebouw. Acuma, mă întreb care e Prokofiev cel adevărat, pentru că biografia lui indică adevărul cam pe la mijloc.

5.Cea de-a cincea simfonie a lui Prokofiev este o probă vie despre cum se putea trăi cu jumătăţi de măsură în comunism. Aşa cum spunea un biograf al lui, este o probă de ”curaj circumspect” - singurul gen de curaj pe care Prokofiev l-a avut după stupida sa reîntoarcere în URSS, în 1936. Ştiţi cum e : curaj nu chiar cu voie de la poliţie, dar cu precauţii. Preocupat de muzică înainte de toate, Prokofiev a navigat dificil în apele tulburi ale anilor 1936 - 1953 în URSS. A fost sus şi bine văzut, apoi a căzut şi a fost prost văzut, apoi iar sus, dar nu aşa sus ca înainte, în fine, a trecut prin toate. A greşit că nu a rămas surd la cîntecele de sirenă ale propagandei sovietice şi s-a întos în ţara lui. Iar felul în care a fost tratat imediat după ce a murit arată, cu forţa unui simbol, că a greşit. Prokofiev a murit în aceeaşi zi cu Stalin, cu o oră înaintea tiranului. Neşansă! Aşa se face că nici un ziar sovietic nu a scris despre moartea sa în acel moment, că nimeni nu a avut timp să se ocupe de funeraliile sale şi că, în ciuda unor gesturi splendide ale celor care îi ştiau valoarea (Oistrach a cîntat o sonată la cimitir, la căpătîul lui Prokofiev, iar Richter a adus o crenguţă de brad pentru că, din cauza morţii lui Stalin, în toată Moscova nu s-a mai putut găsi o floare), trecerea la Dumnezeu a marelui Prokofiev a fost un eveniment mai degrabă intim.  Cînd un Prokofiev moare şi o ţară întreagă are altă treabă (chiar dacă treaba aceea sînt funeraliile lui Stalin şi asigurarea succesiunii sale), înseamnă că ţara aceea are o problemă mare.

6.Oricum, simfonia a V-a este, pentru mine, greu de acceptat pentru că autorul ei, în cel mai pur stil propagandistic, a spus despre ea: ”...este un imn al omului liber şi fericit, un imn al puterii lui, al spiritului său nobil şi pur.” Lucrarea a fost scrisă în 1944 şi a avut premiera în 1945, cu compozitorul la pupitru. A fost, de altfel, ultima dată cînd Prokofiev a putut fi văzut ca dirijor. Mulţi dintre biografii care îl admiră, spun că această declaraţie vroia să exprime speranţa că, după război, regimul sovietic se va schimba pentru că inamicul său exterior va dispărea. Dar alţii, ceva mai critici, spun că e vorba despre unul din mai multele momente de concesie morală a marelui compozitor (cam cum fusese muzica pentru ”Alexander Nevski”, filmul lui Eisenstein) şi sprijină afirmaţia cu pasaje muzicale care, într-adevăr, sună propagandistic. Cînd Prokofiev vrea să fie pasional, ştim cum e (ca în ”Romeo şi Julieta”), cînd vrea să fie liric, ştim cum e (ca în primul concert pentru vioară), cînd vrea să fie dramatic, ştim cum e, cînd vrea să fie trist-elegiac ştim cum e, cînd vrea să fie exuberant ştim cum e, cînd vrea să fie tragic şi sumbru ştim cum e. În această simfonie; Prokofiev este altfel. De aceea, pun sub semnul întrebării autenticitate artistică a opusului; am dubii că sufletul lui întreg este în această lucrare.

7.Prokofiev era un copil mare. Egoist, nepăsător faţă de cei din jur, mereu rănit în orgoliul său, temperamental nestăpînit, mereu în nevoie de recunoaştere, boem pînă la un punct. Cum spune un biograf, ”era un mic burghez prin naştere, dar un mare burghez prin vocaţie”. Căzut pe mîna lui Stalin, a fost unul dintre cei nu prea greu de îndoit.