Viorica Dăncilă sau victoria contabilităţii

La scara nu neapărat a marii istorii, ci doar a istoriei ce va reţine  faptele ce merită cu adevărat calificativul de eveniment cât de cât notabil, ziua de 17 ianuarie 2018 nu cred că va însemna nimic. Nici măcar privită cu ochii celui ce se doreşte eminamente un umil „istoric al clipei“, aşa cum este jurnalistul, aceeaşi zi nu pare a fi dobândit o prea mare semnificaţie. 17 ianuarie 2018 a fost o zi grea, dar fără valoare pe termen lung.

Nu înseamnă şi nu va însemna prea mare lucru nici măcar faptul că d-na Viorica Dăncilă ar putea fi prima femeie prim-ministru din istoria României. Doamna Dăncilă nu va fi- şi va fi astfel doar dintr-o perspectivă optimistă - decât o femeie cumsecade, „neconflictuală“, cum a caracterizat-o d-na Norica Nicolai, „decentă“, „agreabilă“ şi „foarte competentă“, aşa după cum a zis dl. Liviu Dragnea, îmbrăcată cam fără gust (iertată-mi fie lipsa de eleganţă), care nu a produs până ieri nici măcar un enunţ politic cu o minimă substanţă în limba română şi o slabă vorbitoare de limba engleză. O cetăţeană posesoare de mai bine de 20 de carnet de partid trimisă din voia lui Liviu Dragnea pentru a deţine calitatea  de locatar principal şi a avea grijă de cartea de imobil a Palatului Victoria.

Nici măcar ieri, la câteva minute după ce a primit vestea că preşedintele Iohannis a fost de acord cu desemnarea domniei-sale într-o dregătorie pentru care nu are nici o calitate, d-na Dăncilă nu a fost în stare să producă măcar o singură frază mai de Doamne-ajută. Semn că domnia-sa este imună la miracole. Un indiciu limpede şi trist, deopotrivă, că viitorul posibil prim-ministru nu îşi va îngădui nici măcar cea mai mică fantezie, că va face şi va spune doar ceea ce îi va cere ori îi va ordona partidul, Adică, dl. Liviu Dragnea. Căreia îi este extrem de apropiată, apropierea ei de preşedintele partidului şi faptul că locuieşte în Videle în acelaşi bloc cu d-na Carmen Dan (e drept, la un etaj superior) fiind, alături de deja sus-menţionata calitate de vechi membru de partid, printre puţinii descriptori  pentru cea în a cărei sarcină cade formarea, indubitabil după dictare, a viitorul Cabinet de miniştri ai României. În a cărui compunere îi vom regăsi pe toţi cei ce i-au stat alături lui Liviu Dragnea în operaţiunea de debarcare a lui Mihai Tudose. Aşa că nu are rost să nutrim nici o speranţă că vom scăpa de Lia Olguţa Vasilescu la Muncă, de Carmen Dan la Interne, poate nici de Florian Bodog la Sănătate ori de Liviu Pop la Educaţie.

„Mapa profesională“ a Vioricăi Vasilica Dăncilă - o sintagmă care a făcut istorie de la Traian Băsescu încoace - nu conţine nimic senzaţional şi din, câte se pare, nimic compromiţător. Sau prea compromiţător. Drept pentru care preşedintele Klaus Iohannis a optat pentru soluţia naturală, unii zic „cea mai comodă“ şi a ales „să mai dea o şansă“ PSD-ul. „A mers pe mâna“ lui şi a acceptat-o pe Viorica Dăncila în calitate de prim-ministru desemnat al României.

Ne puteam aştepta la aceasta având în vedere că, încă din momentul învestirii sale, dl. Iohannis ne-a avertizat că nu va fi preşedinte jucător, iar în iunie 2017, cu ocazia numirii d-lui Mihai Tudose în postul pentru care a fost desemnată ieri d-na Dăncilă, a formulat un avertisment mustind de verbe la condiţional. Asigurându-şi astfel o ieşire de urgenţă ori de siguranţă pe care ieri a folosit-o. De data aceasta, preşedintele Iohannis a fost extrem de rezervat în critici, nu a fost prea vehement la adresa PSD, aşa că nici măcar din acest punct de vedere ziua de ieri nu a însemnat nimic.

Nu mă îndoiesc că decizia d-lui Iohannis va avea pentru domnia-sa costuri de etapă. Preşedintele va pierde câteva procente în sondaje, a pierdut pentru moment internetul, reţelele sociale, însă până la prezidenţialele de la finele lui 2019 are tot timpul să recupereze. Dl. Iohannis mizează pe accentuarea erodării PSD, pe creşterea nemulţumirii populaţiei, pe faptul că social-democraţii nu vor putea lansa pe piaţă un contracandidat credibil, cât de cât competitiv (povestea cu Gabriela Firea este o gogoaşă, doar pentru moment înfuriată) şi nu exclud şi pe incapacitatea d-nei Dăncilă de a face faţă provocărilor chiar şi din perioada următoare, cu atât mai mult celor dintr-un orizont de timp ceva mai îndepărtat.

Sigur, preşedintele Iohannis poate fi acuzat de cinism, de egoism, de sacrificarea intereselor majore ale ţării în favoarea întăririi condiţiilor favorabile propriului său proiect politic şi de carieră. Dar avea oare alternativă? Ce ofertă politică cât de cât convenabilă i-au făcut celelalte partide? Liberalii vor anticipate, dar pe la televiziuni l-au încredinţat că ar fi pregătiţi să preia guvernarea, se înţelege cu dl. Ludovic Orban în calitate de prim-ministru, însă fără majoritate parlamentară, USR doreşte şi ea alegeri anticipate în condiţiile în care toate sondajele de opinie arată că astăzi pe prima poziţie se situează pe mai departe destul de confortabil tot PSD, UDMR-ul îşi vede de ale sale, adică de proiectele de autonomie teritorială. Numai PMP-ul d-lui Băsescu s-a prezentat cu două propuneri concrete, cu nume şi pronume, vorba trecutei, prezentei şi viitoare ministrese Carmen Dan, dintre care dl. Siegfried Mureşan mi s-a părut una cu adevărat de luat în calcul. În rest, iluzii. Vorbe. Ipoteze. Aspiraţii complet nerealiste.

Aritmetica parlamentară este dură, nu lasă loc la prea mare spaţiu de manevră, iar profesorul de fizică Klaus Iohannis a ţinut cont de cifre. Drept pentru care dacă tot ţinem cu tot dinadinsul ca ziua de 17 ianuarie 2018 să aibă cât de cât un nume în istoria României o putem numi ziua în care a învins contabilitatea. Atât şi nimic mai mult.

Text apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro.