Fac închisoare la mama acasă (Cazul Becali)

Suntem originali, până la a fi unici pe întreaga planetă. Aproape în toate cele, la noi e ca la nimeni. La noi, legea nu e lege pentru toată lumea, cum am văzut că scrie mereu pe autostrăzile americane, sau chiar pe toate gardurile, pe la alţii. Nu! La noi, legea e un petec de hârtie pe care unii îl folosesc în scopuri igienice. În timp ce pentru alţii, aceasta se aplică în mod drastic.

Mai anul trecut, Marele Jiji a luat contact din nou cu nişte zăbrele care îl atrag ca un magnet. Încă dinainte de a-şi schimba costumul franţuzesc de lux, cu unul vărgat pur românesc, televiziunile au început să dezbată cu frenezie un subiect tabu, în opinia mea: cum să-l scoatem pe deţinut din închisoare, cel atât de iubit de popor doar pentru că e bun la suflet, cu cei săraci, dar şi cu preoţii, din bani neortodocşi.

Fel de fel de părerologi şi-au exprimat punctul de vedere, ca şi cum intrarea lui Jiji la închisoare ar fi fost o mare eroare. Prinzând de veste, membrii familiei au început să adreseze cereri de graţiere unui camarad de şpriţ, au acordat interviuri emoţionante, dar mai ales au sensibilizat inimile slabe ale unor români care, la rândul lor, şi-au dat cu părerea: ”Nu trebuia, era băiat bun...”.

Văzând că este atât de iubit, Jiji şi-a hotărât destinul în felul următor: după ce va ieşi din nedreapta închisoare, chiar dacă nu prea are ştiinţă de carte, se va ocupa, pur şi simplu, de mântuirea poporului român. Între timp se credea un fel de apostol, dacă nu chiar un mântuitor coborât din slăvile cerului, pregătit să ia asupra lui toate păcatele noastre, care nu sunt puţine pe cap de locuitor, spre deosebire de veniturile personale.

În acest timp, ideea salvării lui Jiji prindea contur nu numai în mintea unor oameni simpli, cărora li s-au construit case când au fost inundaţi (cu bani negri, e adevărat – s.a.), ci şi a celor mulţi care au primit câte o bancnotă de la boier, când veneau cu sorcova, cu pluguşorul etc.

Acestora li s-a adăugat specialiştii, interesaţi şi ei de nişte cărămizi de bani, care au scormonit prin scorburoasele legi româneşti şi au descoperit o formă ingenioasă de a-l scoate din închisoare pe condamnat, dar nu de tot, ca să nu se supere opinia publică, dar nici Bruxelles-ul. S-a scormonit doar pentru Jiji, nu pentru condamnaţii de rând. Se pare că dispreţul faţă de lege al legiuitorilor este evident.

Mai precis, ar urma să se aplice cu Jiji un fel de dute-vino permanent: îl scoţi, îl bagi, îl scoţi, îl bagi, în aşa fel încât să stea mai mult afară decât înăuntru. Dacă cineva cârteşte, îi spui că latifundiarul a fost scos afară ca să muncească, nu să frece menta, cum ar fi tentaţi să creadă unii clevetitori.

Da, dar românul nu se lasă şi întreabă în continuare: ”Ce să muncească, că doar nu l-o pune la săpat şanţuri? ”Să se ocupe tot de fotbal, aşa, în general...”. ”Dar unde?”, insistă românul curios. ”Păi, la finul lui, Gheorghe Hagi, care şi-a înfiinţat o Academie, nu ca cea de pe Calea Victoriei, ci una de ...fotbal (sic!)”.

Totul urmează să aibă loc pe baza unui contract între penitenciar şi Hagi, dacă am înţeles bine, care nu realizează în ce belea va intra. În fond, tot românul cârcotaş se poate întreba: dacă acest contract poate fi încheiat între o instituţie, fie ea şi penitenciar, şi o rudă apropiată, de ce nu s-ar proceda la fel şi cu mama închisului? În acest caz, fiul ar fi pus să măture opt ore prin curtea părintească, să ducă gunoiul, să dea nutreţ la oi, ba chiar să le mulgă pe acestea şi să facă mult râvnita brânză telemea.

”Fie şi aşa, dar dacă Jiji trage chiulul?” ”Nu se poate, deoarece va fi supravegheat”. ”Dar dacă supraveghetorul primeşte o bancnotă mov-albastră, sau verzuie?” ”Vă rog să nu jigniţi autorităţile statului, care nu se pretează la aşa ceva...”.

Chiar dacă e prevăzut în lege, contractul cu pricina pare o ciudăţenie tipic românească, atâta timp cât condamnatul este dat pe mâna unei rude apropiate, între care există şi interese financiare. Dacă se mai ia în calcul că Jiji ar trebui să primească un salariu pentru cele prestate, perplexitatea e cât casa.

Ar mai urma să ne imaginăm cum vor sta la pândă televizioniştii, pentru a filma muncile lui Jiji la finul Hagi, ce activităţi importante prestează, cum se bărbiereşte, ce mănâncă etc. Astfel, vom fi bombardaţi zi de zi cu acest subiect, iar aventurile Biancăi Drăguşanu vor trece, din păcate, pe planul al doilea. Aviz amatorilor!

Trecem rapid la lucruri serioase. Câţi puşcăriaşi avem în România? Enorm de mulţi, dar nu ne hazardăm să dăm o cifră, ca să nu păţim la fel ca cei interesaţi de numărul exact al populaţiei de pe meleagurile noastre. Câţi bani se cheltuieşte pentru fiecare, apoi pentru toţi, în condiţiile în care nu fac nimic şi se bucură de toate condiţiile? Cât timp ne trebuie să adoptăm o lege prin care condamnatul să fie obligat, prin muncă, să-şi asigure cheltuielile de întreţinere? Fără să aducă vreun profit! Care ar fi suma cu care bugetul României, atât de anemic, ar putea fi degrevat în această situaţie? În mod sigur, foarte mare.

Oare nu s-o găsi vreun guvernant să reflecteze asupra acestui subiect şi să treacă la fapte? Sau acceptăm ca cei cei care au violat, au furat, au omorât etc. să fie şi plătiţi pentru acest lucru, să-şi conducă afacerile din închisoare, să se filmeze după gratii, să stea cu burta în sus la televizor, să facă revelioane acolo, sau masaje de întreţinere? Pe banii cui, nu ai noştri?

Presupunând că Uniunea Europeană s-ar opune acestui proiect de lege, mai avem încă atâta suveranitate, dar şi o majoritate de 70% în Parlament, încât să hotărâm pe plan intern lucruri esenţiale pentru binele conaţionalilor noştri. Fie ca această idee, exprimată într-un mod rudimentar, de un nespecialist, să ajungă unde trebuie. Altfel, treptat-treptat vom ajunge ca puşcăriaşii noştri să facă închisoare pe lângă casa personală, supravegheaţi de vecini, cărora le trebuie şi lor un loc de muncă, nu-i aşa?