Dorin Stănescu, istoric şi consultant în fostul Departament Centenar: „De Centenar, puteam să începem o autostradă. Ar fi fost un proiect bun“

Istoricul Dorin Stănescu a făcut parte din vechea echipă a Departamentului Centenar

Dorin Stănescu, istoric şi consilier în fostul Departament Centenar, vorbeşte despre situaţia României în prag de an aniversar, despre cum ar trebui să arate agenda lui 2018 pentru a marca Centenarul aşa cum se cuvinte şi ce ar trebui să înţeleagă românii din ultimul secol de istorie naţională. Se jonglează, adesea, cu date de lucru ipotetice şi ideale, căci prezentului încă îi lipsesc proiectele concrete.

„Weekend Adevărul“: Care e situaţia României în prag de Centenar? Suntem pregătiţi?

Dorin Stănescu: Din punctul meu de vedere, România a ratat startul Centenarului. Când spun asta, mă raportez la experienţa Franţei, spre exemplu. Să nu uităm, înainte de toate, că Franţa are şi experienţa Bicentenarului Revoluţiei Franceze de la 1789. În 1989, ei au mai trecut printr-un astfel de program. În Franţa, s-a procedat în maniera următoare: în 2011, un istoric, Joseph Zimet, a făcut un raport, de o sută de pagini, privind modalitatea în care ar trebui să se desfăşoare şi să fie organizată sărbătorirea Centenarului Primului Război Mondial. Acest raport a fost înaintat preşedintelui Franţei, pe-atunci, Sarkozy, şi a propus înfiinţarea unei Misiuni Centenar, care a fost aprobată şi a primit buget. Structura Misiunii Centenar este gândită să coordoneze ministerele care au legătură cu Primul Război Mondial, începând de la Ministerul Educaţiei, al Culturii, al Apărării, până la alte instituţii şi organizaţii cu atribuţii în domeniul cultural. Misiunea Centenar are un buget propriu, are o echipă de specialişti, iar în fiecare departament, există şi comisii departamentale pentru Centenar, în care lucrează cei care asigură legătura cu centrul. Ei sunt cei care preiau şi coordonează proiectele locale. Trebuie spus şi că Misiunea Centenar începe, în fiecare toamnă, procedura prin care se depun proiecte pentru anul următor şi în decembrie se ştie exact ce proiecte vor fi derulate în anul următor. Practic, Misiunea Centenar şi-a început activitatea în 2012, cu doi ani înainte de începutul marii aniversări a Primului Război Mondial. Au avut timp să se pregătească.

Revenind la România. Noi ce am făcut?

La noi, din păcate, spuneam că acest Centenar a fost ratat. În 2014, Guvernul Ponta a dat doar o ordonanţă, în care s-a vorbit de un program „România 100“. Era un program care nu prevedea crearea unei structuri de coordonare, ci pur şi simplu, li s-a cerut judeţelor, instituţiilor din domeniul culturii să propună nişte proiecte, care s-au bugetat. Şi cam asta a fost tot. După aceea, Guvernul Cioloş a preluat acest model francez. Departamentul Centenar a fost gândit după modelul francez. A fost numit un secretar de stat, în persoana unui tânăr profesor universitar, Daniel Şandru, care demonstrase prin cariera pe care a avut-o că are capacitatea de a gestiona un astfel de program şi s-a făcut o strategie de marcare a Centenarului, s-au conturat câteva repere. În acelaşi timp, judeţelor li s-au cerut propuneri de proiecte. În urma analizei pe care am făcut-o, am realizat că nu există această dimensiune a marcării aşa cum se cuvine a Centenarului. Foarte mulţi au propus doar nişte manifestări culturale, simpozioane de tipul „Judeţul cutare în Primul Război Mondial“ şi concerte – sau festivităţi de genul ăsta. Puţine judeţe au venit cu proiecte care să aibă consistenţă.

Soldaţii care au căzut pe fronturile Primului Război Mondial n-au căzut ca să li se organizeze astăzi parastase. Au căzut pentru ca urmaşii lor s-o ducă mai bine, pentru ca ţara noastră să progreseze.

Pentru ce s-a murit la război

În ce ar consta un proiect bun? Daţi-mi un exemplu.

Centenarul înseamnă, din punctul meu de vedere, educaţie. S-a vorbit despre foarte puţine proiecte educative. E nevoie de astfel de proiecte, pentru că acest Centenar se adresează, în primul rând, societăţii româneşti. Or, societatea românească trebuie să cunoască importanţa acţiunilor şi a jertfei, să spunem aşa, de acum 100 de ani, ale înaintaşilor noştri. Trebuie să înţelegem ce au făcut ei, să le onorăm efortul şi să ducem mai departe moştenirea pe care ei ne-au lăsat-o. Soldaţii care au căzut pe fronturile Primului Război Mondial n-au căzut ca să li se organizeze astăzi parastase. Au căzut pentru ca urmaşii lor s-o ducă mai bine, pentru ca ţara noastră să progreseze. La rândul nostru, trebuie să vedem ce facem ca România de mâine să arate mai bine, ca urmaşii noştri s-o ducă mai bine. Pentru asta, trebuie să existe nişte proiecte durabile. Se putea lansa, de exemplu, un proiect de infrastructură. Puteam să începem o autostradă. Gândiţi-vă că, la 100 de ani de la Unirea provinciilor româneşti, nu avem o autostradă care să lege Muntenia de Transilvania sau Moldova de Transilvania. E clar că experienţa ne arată că o autostradă nu se termină într-un an, dar am fi ştiut despre această autostradă că a fost începută cu ocazia Centenarului, tocmai din perspectiva de a face ca Unirea să nu fie numai una spirituală, ci şi una fizică. Acesta era un gen de proiect bun.

Îndrăzneţ. Ceva care ar fi mai fezabil?

Sigur, există şi câteva mii de monumente ale Primului Război Mondial, care sunt lăsate în paragină. Există, de pildă, case memoriale – recent, a avut loc o discuţie despre casa lui Iuliu Maniu, care este o ruină. În februarie anul acesta, am fost la Muzeul Unirii de la Alba Iulia. Ei bine, am avut surpriza să descopăr că una dintre camere fusese închisă pentru că se infiltrase apă în tavan. Nu e normal ca în anul premergător Centenarului, Muzeul Unirii să fie pus într-o astfel de situaţie. Dacă stăm să ne gândim, Muzeul Unirii are acelaşi look ca pe vremea lui Ceauşescu: aceeaşi mochetă, acelaşi mobilier.

Venim după 50 de ani de comunism, suntem deja în al treilea deceniu de tranziţie spre un alt tip de societate şi încă nu avem o statuie a regelui Ferdinand, nici a reginei Maria, iar ei sunt suveranii României, care în mod sigur merită un astfel de monument. Trebuie făcută această reparaţie, chiar târzie cum este. 

Reparaţii morale şi istorice

Sunt planificate, însă, dezveliri de monumente şi statui. Câtă nevoie e de noi monumente, în aceste condiţii?

Sigur că şi monumentele transmit un anumit mesaj, îşi au utilitatea lor. Totuşi, venim după 50 de ani de comunism, suntem deja în al treilea deceniu de tranziţie spre un alt tip de societate şi încă nu avem o statuie a regelui Ferdinand, nici a reginei Maria, iar ei sunt suveranii României, care în mod sigur merită un astfel de monument. Trebuie făcută această reparaţie, chiar târzie cum este. Avem nevoie şi de monumente, dar părerea mea este − şi subliniez − că evenimentul Centenarului înseamnă educaţie. Să îţi educi populaţia să-şi onoreze înaintaşii şi, în acelaşi timp, să cauţi să coagulezi energia acestei naţiuni spre obiective de viitor, spre obiective comune. Din păcate, la 100 de ani de la Unire, societatea românească este mult mai dezbinată decât acum un secol, nu e o societate care să aibă o anumită unitate.

Se reflectă această dezbinare şi în programul Centenarului – atât cât a rămas din el şi cât e public momentan?

În primul rând, nu există o gândire guvernamentală, o strategie de marcare a Centenarului. S-a instituit un comitet interministerial care, din câte ştiu, nu s-a întrunit până acum. Aproape că pot să pun pariu că anul viitor vor fi organizate doar nişte ceremonii la Alba Iulia, va fi o mare defilare, se vor pune nişte bannere, nişte afişe şi doar cu asta vom rămâne.

„Aşa se face educaţie“

Nu există o viziune globală asupra organizării Centenarului?

Din păcate, nu. Ministerul Culturii este un minister cu un buget mult prea mic şi nu ştiu dacă are capacitatea instituţională de a duce un astfel de proiect, cum este cel al Centenarului. Se termină luna decembrie şi Ministerul Culturii nu a anunţat, de exemplu, un calendar al manifestărilor care vor fi organizate anul viitor. Cred că proiectele care sunt deja gândite şi în curs de implementare aparţin unor organizaţii ale societăţii civile sau aparţin unor instituţii  locale.

Copiii trebuie să înţeleagă că România Mare nu s-a făurit într-o cancelarie, ci pe câmpul de luptă. 

Cum aşa?

Academia Română, de exemplu, în această vară, a adoptat un document, în care se găsesc opt puncte principale, opt direcţii de marcare a Centenarului. La ora actuală, pare a fi singura instituţie care încearcă să coaguleze un astfel de program. Mai sunt şi universităţile, Universitatea Bucureşti, Universitatea „Babeş-Bolyai“ de la Cluj, care au şi ele un program. Numai că ele se adresează unui anumit segment al populaţiei şi au o anumită dimensiune. Aş mai aminti activitatea Compartimentului Centenar din cadrul Primăriei Iaşi, care are un orizont de marcare a Centenarului prin realizarea şi bugetarea unui Program Centenar 2017-2020. Este o iniţiativă singulară. Ar fi putut fi un model pentru Ministerul Culturii.

Am aniversat, în această vară, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşeşti. A avut loc o festivitate, care poate fi un reper pentru ce va urma în 2018. Cum vi s-a părut?

Recent, statul român le-a oferit studenţilor posibilitatea de a călători gratuit. Similar, cred că s-ar fi putut gândi un program, la nivelul Ministerului Transporturilor, prin care cetăţenii ţării, mai ales urmaşii celor care au căzut pe front, puteau să ajungă acolo mai uşor. De pildă, călătoria să fie mai ieftină, sau oricum, să se faciliteze participarea la acele ceremonii a cetăţenilor din întreaga ţară. La Mărăşeşti au murit şi ardeleni, care erau voluntari în Armata Română, au murit şi oameni din Moldova, au murit şi oameni din Muntenia. Dacă ne raportăm la ce înseamnă Centenarul în Occident, vă dau un exemplu: în 2016, am participat la o conferinţă internaţională, organizată de Misiunea Centenar din Franţa şi intitulată „Marile bătălii ale anului 1916“. După ce s-au terminat lucrările, gazdele ne-au organizat o vizită la Verdun. Ei bine, ce am văzut acolo: în primul rând, muzeul a fost restaurat în comun de către francezi şi de către germani. Apoi, am văzut familii de germani, care veneau să viziteze locul acela, am văzut familii de francezi, am văzut şcolile ducând copiii acolo. Haideţi să ne amintim şi că în mai 2016, la Verdun, a avut loc o ceremonie pentru a marca Centenarul luptelor de acolo, la care au participat preşedintele Franţei, Hollande, şi cancelarul german, Merkel. Dar la ceremonie au venit şi 4.000 de elevi, din Franţa şi din Germania. De ce accentuez povestea cu copiii? Pentru că aşa se face educaţie. Copiii trebuie să înţeleagă că România Mare nu s-a făurit într-o cancelarie, ci pe câmpul de luptă. Prin comparaţie, la Mărăşeşti, au fost acolo doar oficialităţile şi publicul din zonă.

Care sunt nevoile României în prag de Centenar

Dacă am face un bilanţ, în tuşe foarte groase, al ultimului veac, ce am putea spune că am pierdut şi ce am câştigat în această perioadă?

Ar fi o greşeală să nu recunoaştem că România a progresat enorm în ultima sută de ani. Vedem că România s-a transformat în bine, dacă ne gândim numai la recuperarea decalajului faţă de Occident, realizată în ultimele trei decenii – chiar dacă în momentul de faţă ni se pare că suntem în urmă şi ne-am dori mai multe. E clar că România a avut o evoluţie pozitivă, chiar şi dacă luăm indicatorii economici. Sigur, nu discutăm despre globalizare, care are şi puncte bune, şi puncte rele. Evident că avem şi minusuri. Suntem încă o societate rurală, cam 40% din populaţie locuieşte la ţară.

Vasăzică, există încă două Românii.

Două Românii au fost tot timpul. Să ne aducem aminte că la 1907 am avut o răscoală ţărănească de tip medieval, iar oraşele erau nişte insule de modernitate. Sigur că astăzi s-a realizat un progres, faţa satelor s-a schimbat în bine. Pe de altă parte, s-au pierdut tradiţii, plecarea unei părţi a populaţiei îşi are şi nişte costuri. În fine, România a progresat, chiar dacă am trecut prin dictaturi, printr-un regim comunist, cu dificultăţile şi durerile lui.

Ce-am avut şi ce-am pierdut

Ce repere ar trebui să păstrăm de acum un secol?

Dacă ar fi să discutăm despre repere, nu m-aş raporta la clasa politică. Dacă luăm presa din perioada respectivă, vedem că a fost cam la fel ca acum clasa aceea politică.  Sigur, au trecut anii, s-a aşternut uitarea, au trecut şi patimile, iar clasa politică de atunci a fost idealizată.  Dar dacă judecăm clasa politică care a făcut Unirea, să ne gândim la ce s-a întâmplat în campania din 1916, la dezastrul Armatei. Este rezultatul neglijenţei clasei politice faţă de înzestrarea Armatei, faţă de ce însemna crearea unei industrii de apărare. Citisem undeva că soldaţii, când au plecat pe front, în vara lui 1916, au plecat cu 200 de cartuşe. Iar arsenalul Armatei avea capacitatea de a produce două cartuşe pentru fiecare puşcă existentă în Armată. Rezultatele s-au văzut. Totuşi, rămân câteva figuri luminoase ale acelor vremuri, iar familia regală, Ion I.C. Brătianu  ar fi reperele epocii.

Poate că viaţa culturală era atunci mai în vervă?

Cu siguranţă că da. În perioada interbelică, am fost un pic mai conectaţi cu ce însemna mişcarea culturală europeană. Lucrul ăsta s-a şi văzut, pentru că am avut câţiva exponenţi care au făcut carieră şi numele lor reprezintă şi astăzi ceva în cultura universală. Sigur, sunt şi multe alte lucruri pe care le putem prelua de la înaintaşi: poate era o anumită morală, poate exista o anumită corectitudine. Raportat la acea societate, cred că am pierdut acea coeziune. Generaţia de la 1916 a înţeles să se jertfească pentru realizarea unui ideal. Astăzi, nu ştiu dacă societatea românească ar mai fi dispusă să facă asemenea sacrificii pentru împlinirea unui ideal naţional.

Viitorul României, încotro?

Întocmai. Centenarul e prilej de privit şi către viitor, nu numai spre trecut. Cum arată viitorul României? Avem vreun plan?

La un moment dat, a avut loc o discuţie, iar academicianul Florin Constantiniu a spus că România are problemele pe care le are pentru că nu mai are un proiect de viitor, un proiect naţional. Nu ştiu cât de adevărat e lucrul ăsta. Cert e că în 1989, România a avut un proiect: trecerea către o altă societate şi integrarea în structurile euro-atlantice. Dacă stăm să ne gândim, toate aceste obiective au fost atinse. Acum, avem un obiectiv legat de Uniunea Europeană, dar UE în sine trece prin nişte frământări.

În general, însă, entităţile internaţionale – state, uniuni de state, organizaţii de toate felurile – îşi propun obiective pe 20 de ani. Noi ce facem?

Ştiu că Academia Română a avut o discuţie de acest gen, ştiu că preşedinţia României are un proiect legat de „România educată“. Sunt câteva proiecte. Cred că probabil factorii de răspundere şi societatea ar trebui să facă mai multe pentru a se imagina România următorilor 30 de ani sau a următorilor 50 de ani. Momentan, sunt nişte semnale care ne arată că România, în 2050, va ajunge la 12 milioane de locuitori. E un semnal de îngrijorare şi nimeni nu face nimic.

Există, totuşi, vreun program pe termen lung care va fi prezentat în 2018?

S-ar putea să fie ceva numai la nivel declarativ. Apropo de asta, la Departamentul Centenar, în septembrie 2016, secretarul de stat Daniel Şandru a vorbit inclusiv de faptul că ar trebui să avem un dialog naţional legat de cum va arăta România următorilor 100 de ani. Sigur, e greu de gândit în detaliu, pentru că sunt foarte multe necunoscute şi istoricul nu este Mama Omida, dar viitorul poate fi proiectat ţinând cont de anumite coordonate.

S-a renunţat la ideea asta, în noua echipă a Centenarului?

Nu s-a mai discutat despre ea, pur şi simplu.

Iată, deja suntem aproape de împlinirea unui veac de la închiderea Marelui Război – în 2019 –, şi nu am reuşit să scoatem o nouă istorie a Primului Război Mondial,  care să includă şi documentele care au apărut în arhive.

„Istoricii au ratat redescoperirea Primului Război Mondial“

Din perspectiva cercetării istorice, ce ne lipseşte în ce priveşte Primul Război Mondial?

Primul Război Mondial, din păcate, a avut neşansa de a nu fi multă vreme sub lupa istoricilor. La două decenii, a izbucnit un al doilea mare război, care a avut o altă dimensiune, pierderile au fost mult mai mari şi modificările în structura hărţii Europei mai profunde. Cercetătorii s-au concentrat mai mult pe Al Doilea Război Mondial. Primul Război Mondial nu l-am redescoperit nici acum. Spuneam că am ratat startul Centenarului şi inclusiv istoricii au ratat redescoperirea Primului Război Mondial. Iată, deja suntem aproape de împlinirea unui veac de la închiderea Marelui Război – în 2019 –, şi nu am reuşit să scoatem o nouă istorie a Primului Război Mondial,  care să includă şi documentele care au apărut în arhive. Un exemplu: în 1916, sfârşit de noiembrie-început de decembrie, la Târgovişte şi la Ploieşti au fost distruse rafinăriile şi sondele. În 2010, arhivele britanice au desecretizat raportul lui Norton-Griffiths, care s-a ocupat tehnic de această incendiere a rafinăriilor, şi sunt, iată, date noi, pe care le-am aflat. În schimb, noi încă avem doar două istorii: istoria lui Kiriţescu, scrisă în perioada interbelică, într-o anumită cheie, în care PNL şi Brătianu sunt favorizaţi, şi „România în anii Primului Război Mondial“, publicată la Editura Militară. E realizată de cercetători buni, dar e o istorie plină de amănunte militare, care nu priveşte fenomenul în ansamblu, şi e o istorie timorată. De exemplu, nu vorbeşte despre faptul că ruşii s-au retras, au evitat luptele pe frontul românesc pentru că este o istorie apărută în anii ‘80. O nouă istorie a Primului Război Mondial ar trebui văzută din mai multe perspective. De exemplu, ce a fost Mărăşeştiul? A fost o bătălie de poziţii, de tranşee. Nu ştiam lucrul acesta sau nu se spunea ca atare. La fel, nu a fost discutat rolul Armatei Ruse, cu părţile rele şi bune. Nu am discutat nici despre minorităţile naţionale şi contribuţia lor la Marele Război. Sunt multe astfel de aspecte pe care nu le-am cunoscut sau ne lipsesc, cum ar fi o arhivă foto sau una video.

Aşa arată pagina oficială dedicată Centenarului de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale: Pe această pagină poţi înscrie proiecte, acţiuni sau simple idei dedicate Centenarului Marii Uniri de la 1918.