Descoperirile antisemitului Paulescu şi omagierea lui în România

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Nicolae Paulescu FOTO Wikipedia
Nicolae Paulescu FOTO Wikipedia

Ce i se cuvine lui N. Paulescu? Admiraţie pentru descoperirea lui ştiinţifică sau oprobriul pentru antisemitismul său intratabil, în interesul căruia a plagiat şi a falsificat pe cât de neştiinţific, pe atât de masiv?

Ce li se cuvine celor care, ca academicieni sau reprezentanţi ei evreimii romîne, au participat la recenta sa omagiere fără menţionarea rolului său real în istoria românilor? Cine a fost Nicolae Paulescu înainte de a deveni precursorul spiritual al Holocaustului românesc printr-o carte virulent antisemită, pe care a plagiat-o folosindu-se, foarte ”ştiinţific”, de falsificările altor plagiatori? A fost el omul care a descoperit leacul bolii mortale numite diabet? Trebuie, deci, omagiat? Şi înseamnă a-l critica şi a refuza venerarea lui o probă de ”cancel culture”, de ”cultură a anulării”?

Omul de ştiinţă şi descoperirea

Ca fiziolog i se datorează descoperirea, în resturile unui abator, a hormonului numit insulină. Această performanţă, cât şi dacă e a lui, nu i-o poate lua nimeni, deşi nu e clar cît de bine a reuşit el s-o izoleze. Clar e, în schimb, că n-a reuşit să-şi comunice ştiinţific eficient realizarea. Descoperirea lui din 1916 a rămas din păcate fără urmări, întrucât, aşa cum se releva recent la postul german DLF, ”Paulescu şi-a publicat articolul în limba română, iar apoi doar în franceză”. Ca atare, n-a suscitat atenţie suficientă în lumea specialiştilor. Alţii s-au priceput mai bine, peste câţiva ani.

Omul care chiar a găsit leacul maladiei împreună cu studentul său, Charles Best, e Frederick Grant Banting. Fiziologul şi chirurgul canadian a preluat, după cum relevă Wikipedia, ideile şi cercetările unor savanţi ca Moses Baron, ”Bernhard Naunyn, Oskar Minkowski, Eugene Lindsay Opie, Edward Albert Sharpey-Schafer şi alţii”, înainte de a experimenta pe câini şi a reuşi izolarea de insulină curată, spre a trata cu succes diabetul şi a fi recompensat cu premiul Nobel pentru performanţa sa.

L-a plagiat Paulescu pe Kleiner?

Înseamnă toate acestea că descoperirea lui Paulescu ar fi fost fără mare valoare? Omul a rămas în anale ca savant. Cu substanţa extrasă de el din pancreas, pe care a numit-o ”pancreină” a tratat eficace un câine bolnav de diabet. Paulescu a patentat-o în aprilie 1922. Dar, fapt esenţial, nu se putea folosi la om pentru că nu era suficient de pură. Abia opt luni mai târziu avea loc primul tratament la om, efectuată însă nu de Paulescu, ci de canadienii de la universitatea Toronto.

În plus, profesorul new-yorkez Peter Manu a reliefat că “metoda Paulescu este identică cu aceea a lui Israel Kleiner, un biochimist de la Rockefeller Institution din New York care lucra la cercetări în acelaşi domeniu. Metoda Kleiner era cunoscută în SUA din 1914”. Atunci Kleiner şi-a comunicat la New York experimentele bazate pe ideea extragerii din pancreas a unei substanţe care să reducă nivelul glucozei din sânge. ”Kleiner a publicat un mic rezumat...al cercetării fără să descrie metoda... Apoi, în 1919, Kleiner a descris metoda în detaliu în cea mai mare revistă din domeniu, Journal of Biological Chemistry”, afirmă Manu, citat de Petru Clej la RFI.  

Abia în august 1921 s-a publicat la Liege, în Belgia, articolul lui Paulescu, la doi ani după cel apărut sub semnătura lui Kleiner. N-a ştiut Paulescu de articolul publicat de american în 1919?

Profesorul Manu nu poate crede că n-a ştiut. Fusese Paulescu informat, în 1916, de rezultatele cercetărilor lui Kleiner din 1914 sau 1915? Aceste chestiuni nu se mai pot tranşa definitiv, pentru că actorii principali nu mai sunt şi, în ipoteza în care ar fi mărturisit adevărul, nu pot fi înviaţi şi interogaţi. Cert e că, în discursul de mulţumire rostit de Banting la acceptarea Nobelului atribuit în 1923 lui şi şefului său de laborator, Macleod, pentru descoperirea insulinei, ”Banting l-a menţionat şi pe Paulescu, prima menţiune a numelui său în afara României în contextul descoperirii insulinei”.

Dar cât valorează cu adevărat menţiunea asta, dacă, dincolo de faptul că descoperirea metodei de purificare a insulinei şi tratarea omului au constituit performanţele stelare în domeniu, primul care pare că a testat un extract pancreatic provenind de la câini n-a fost nici măcar Israel Kleiner, în 1915, ci George Ludwig Zuelzer in 1906? Totuşi, Murray Anderson, profesor la Glasgow, regreta, într-un articol din 1971 apărut în Journal of the History of Medicine and Allied Sciences, ceea ce susţinea a fi fost ”insuficientă recunoaştere” care i-ar fi fost acordată lui Paulescu.

Fiziologul, un virulent antisemit

Dar cum se împacă statutul de savant cu un antisemitism feroce? Ura contra evreilor nu e doar cea mai veche teorie a conspiraţiei şi o boală psihică, ci e şi o Weltanschauung, o concepţie despre lume şi viaţă. Mari personalităţi, în special artişti şi istorici, lideri religioşi ca Luther şi filosofi, au suferit de varii grade, mai mult sau mai puţin maladive, de antisemitism. Între ei Othenio Abel, şeful unei clici de profesori antisemiţi care se ocupa la Viena, între războaie, cu respinsul unor lucrări de doctorat meritorii, dar semnate, spre exasperarea iudeofobilor, de oameni de ştiinţă evrei.

Dar antisemitismul, ca tulburare a sănătăţii mintale, nu implică necondiţionat şi întotdeauna şi o dizabilitate intelectuală. Înainte de a-i întuneca bolnavului minţile complet sau a i le degenera iremediabil, cu această suferinţă a psihicului se poate uneori scrie, compune, regiza, picta.

Prima carte publicată de Paulescu în 1910 nu părea încă atinsă de morbul antisemitismului. Lucrurile s-au schimbat radical în răstimp de trei ani. În 1913 îşi publica mizeria de colecţie de falsuri, plagiate şi idei virulent şi vehement antisemite, în genere împrumutate de la alţi mari bolnavi mintali ai evului mediu şi ai modernităţii, intitulată ”Filosofie fiziologică: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul şi Francmasoneria”. Această scriere încearcă să acrediteze cele mai sfruntate minciuni şi acuze pe bază de clişee şi erori de interpretare inchizitorială a religiei evreieşti, proferate şi răspândite din 1242, anul condamnării medievale pariziene a Talmudului, în Europa creştină, în paralel cu alte minciuni, nu mai puţin toxice, circluând în universul musulman.

Mitul antisemit, originea falsurilor şi chemarea la genocid a lui Paulescu

Imundele scorneli includ acuze de blasfemie, de presupusă arogare, de către Talmud, a unei pretenţii de autoritate excesivă şi de falsificare a scrierilor sfinte, păstrate, în fapt, cu o neegalată acribie, loialitate faţă de text şi respect faţă de tradiţie de comunităţile evreieşti din întreaga lume.

Între născocirile cele mai infecte, hâde şi dezgustătoare ale lui Paulescu se găsesc falsa acuză de ”omor ritual” şi pretenţia aberantă a unei ”conspiraţii” evreieşti ”antiromâneşti”, care reiau alte plăsmuiri, contrafaceri şi denaturări grave instigînd, de-a lungul veacurilor, la ură împotriva evreilor.

Apogeul infamiei, al inducerii în eroare şi al furibundei trimiteri a românilor pe drumul catastrofei genocidale l-a escaladat Paulescu într-un pasaj al cărţii sale care-mi pare a prefaţa Holocaustul românesc. Pasajul afirmă că exterminarea evreilor ca ”ploşniţele” ar fi cea mai comodă cale de a scăpa de ei: “putem oare să-i exterminăm pe j...”(pe evrei, n.m) ”aşa cum se extermină ploşnitele?…asta ar fi calea cea mai simplă, uşoară si rapidă de-a scăpa de ei”.

Nemernicia şi înşelăciunile lui Paulescu, însoţite, întru acreditarea minciunilor, de afişarea ostentativă, de către autor, pe coperţile scrierilor lui antisemite, a titlurilor sale academice, n-au rămas neobservate. Cum n-au fost ignorate nici elucubraţiile celui de la care Paulescu şi-a preluat tale quale mare parte din falsificări, în speţă ale profesorului ultramontanist de exegeză biblică, Rohling. Ca autor al unei mâzgăleli intitulate "Der Talmudjude”, ”Evreul Talmudului”, August Rohling se dovedise incapabil să-şi dovedească tezele în justiţie. Nu fusese în stare nici să probeze că poate traduce fie şi un mic pasaj, luat la întâmplare, din Talmud, o scriere complexă, ce rezumă în două versiuni poruncile biblice, reia tradiţii orale în legătură cu ele şi analizează ori legiferează interpretarea şi aplicarea comandamentelor Scrierilor Sfinte în viaţa cotidiană.

Toate astea nu l-au împiedicat să preia scorneli antisemite anterioare, răspândite la cumpăna secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea de orientalistul german Eisenmenger, în siajul unor născociri iudeofobe din mediile călugăreşti, gen ”Pharetra fidei contra Iudeos”,  preluate şi ele fără o prealabilă examinare şi judecare critică a polemicii antievreieşti.

Niciun scrupul ştiinţific nu i-a oprit pe aceşti profesori să ”citeze” din ”Talmud”, ori scrieri înrudite, pasaje sau rabini în fapt inexistenţi în Talmud. De pildă, pe un imaginar ”rabin Solomon”.

Şi Paulescu a "scris despre Talmud fără ca măcar să-l cunoască, fără să citească vreun tratat talmudic (ori) o prezentare a lui...neutră, obiectivă", relevă, just, istoricul româno-israelian Lucian Zeev Herşcovici, care trimite şi la atacurile antievreieşti ale neofitului ”Aron Birman, evreu originar din Romania convertit la creştinism”, ca importantă sursă paulesciană.

Atenţia suscitată de colecţiile de minciuni menite a demoniza şi delegitima iudaismul în Europa creştină s-a soldat, inclusiv în România, cu varii lucrări demontându-le metodic şi ştiinţific, pe bază de citate exacte şi de traduceri şi exegeză adecvate.

Pe Rohling l-au confruntat cu succes, în epocă, varii critici creştini, germani, precum Franz Delitzsch, Pr. Dr. Th Noeldecke de la Strasbourg şi Pr. Dr. August Wünsche din Dresda, precum şi foarte învăţatul rabin Dr. Josef Samuel Bloch. Inutil. N-a ajutat nici procesul intentat acestuia, pierdut de Rohling. Propaganda nazistă l-a exploatat pe Rohling, sursa principală a lui Paulescu, plenar.

Evreii şi calomnia lui Paulescu

Una dintre cele mai persuasive şi, totdată, moderate replici la invenţiile lui Paulescu a fost cartea din 1923 a lui Şama Salzberger în ”Adevăruri despre Talmud şi judaism : documente şi lămuriri”.

Cartea n-avea să-l lămurească pe antisemit, de vreme ce ”savantul” Paulescu a recidivat, încumetându-se, în "Degenerarea rasei jidăneşti", să afirme în 1928 enormitatea rasistă, potrivit căreia creierele evreieşti, de pildă al lui Einstein, ar fi ”mai uşoare” decît cele ”ariene”. Ponderata şi excelent documentata carte a lui Salzberger comite, aparent, o singură eroare. Pare a lua în serios pretenţiile de ştiinţificitate afişate de Paulescu. Or, cum pot fi ele luate în serios?

Cum să se plece de la premiza bunei credinţe a unuia care-şi riscă repetat reputaţia ştiinţifică, publicând în serie, fără o cercetare prealabilă, aberaţii, plagiate şi falsuri preluate, sub semnătura sa profesorală, de la plagiatori şi falsificatori în delir antisemit, dacă pretenţiile sale academice sunt cât de cât justificate? Altfel zis: dacă a plagiat, aberat şi falsificat antisemit în repetate rânduri din 1913 încoace, oare ce l-ar fi putut împiedica pe Paulescu să plagieze şi în privinţa insulinei?   

Legionarii l-au venerat pe Paulescu cot la cot cu prietenul său intim, A. C. Cuza, a cărui organizaţie extremistă, antisemită, generatoare a Gărzii de Fier, a preluat ca simbol zvastica, circulând de la finele secolului al XIX-lea în mediile dreptei radicale din vestul Europei şi în a cărui imundă fiţuică, intitulată antifrastic ”Apărarea Naţională”, şi-a publicat Paulescu parte din cele mai infecte scrieri. Toate acestea se ştiu. Şi atunci cum poate Academia Română să-l venereze pe acest ins infect, iar la recenta ceremonie de omagiere a lui Paulescu să ia parte, vai, ca frunză de smochin şi alibi iudaic, doi reprezentanţi ai evreimii româneşti? Ce fel de Academie e asta? Şi ce reprezentanţi?

Omagii? Venerări?

În reacţie, o serie de intelectuali români, între care şi evrei, au protestat mai nou viguros, printr-un ”Apel către premier şi ministrul culturii”. Apelul denunţă, pe drept, ”asocierea unui reprezentant al guvernului la omagierea unui personaj ale cărui merite medicale nu pot acoperi gîndirea sa rasistă, antisemită, nici apartenenţa la o grupare...fascistă. Lucrurile sînt cu atît mai grave cu cît nici organizatorii, în frunte cu Academia, nu au efectuat aceste disocieri în cadrul evenimentului...” 

Unii exponenţi ai evreimii româneşti adoră, laş, ori prudent, să pună batista pe ţambal, ca să nu iasă scandal şi să se expună. Alţii, ca regretatul academician Nicolae Cajal, al cărui tată a fost studentul lui Paulescu şi a cărui fiică a luat parte, vai, la omagierea lui recentă, au distins între  recunoaşterea lui ca ”savant” şi  ”opiniile lui particulare”. Nu, nu erau defel particulare.

Erau publice, minciunile proferate fiind îngroşate de girul ştiinţific de pe coperţi atribuit autorului, precum şi mortale, cu un potenţial efect pernicios în masă, în faza premergătoare Holocaustului, în care a scris pe nedrept omagiatul, pregătind spiritual terenul Holocaustului românesc. A-l omagia şi venera, a-i ridica, ori tolera statuia, nu constituie deci probe de combatere a culturii anulării, practicate de extrema stângă americană, ci una de totală iresponsabilitate morală şi istorică.

Petre M. Iancu - Deutsche Welle

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite