„Copilă, să nu rupi floarea. Trebuie să crească, aşa ca tine”. Aşa l-am cunoscut pe Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel

„Copilă, să nu rupi floarea. Trebuie să crească, aşa ca tine”. Am crescut. Şi astăzi, de ziua mea, aflu că Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei a murit. Dar acum nu o să mai fac ascultare.O să rup câteva flori şi o să i le aştern la mormânt, îndată ce voi ajunge. Nu mi-am încălcat de tot cuvântul. Continui să scriu.Şi da, am crescut. Cu frică de Dumnezeu, pe care îl rog să îl odihnească în pace!

Copilă, să nu rupi floarea...Trebuie să crească, aşa ca tine.

Ţineam în mână un bulgăraş alb, bătut, din sutele de flori asemenea lui care se căţărau pe zidul Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Îmi plăcea că era neîntinată şi parfumată, iar dacă nu aş fi ştiut „că nu e voie”, aş fi muşcat din ea. Era una din serile în care biserica era îmbrăcată în negru şi postea în culori. Cel puţin aşa înţelegeam eu, la cei cinci ani.  Mai târziu aveam să aflu că „Dumnezeu nu murise”, aşa cum aveau să o facă bunicii mei foarte devreme. Dar atunci era Prohodul Domnului Iisus Hristos. Părinţii intraseră să aprindă lumânări când încă mă îndeletniceam cu floarea mea.

Un preot în vârstă, altfel îmbrăcat decât toţi ceilalţi, coborâse pe un şir de scări de marmură, brodate pe margini cu flori ticsite în ghivece îngrijite prea meticulos. Erau aşezate în linie. Când apărea în curtea Episcopiei, toţi se dădeau laoparte, cu capul plecat. „Copilă, să nu rupi floarea...”.  Să nu o rup căci „nu e voie”, să nu o rup „că nu e a mea”? Părintele a zâmbit şi mi-a smotocit creştetul capului cu toată blândeţea unui bunic rumen şi înţelept. „Trebuie să crească, aşa ca tine”.

Am crescut. Şi astăzi, de ziua mea, am aflat că Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei a murit. Dumnezeu să îl odihnească în pace! Preafericitul părinte împlinise la jumătatea lunii decembrie 80 de ani şi păstorea Episcopia Buzăului şi Vrancei din 1982. Sub sfânta sa orânduire, Episcopia din spatele blocului meu, a crescut odată cu mine. Iar în urmă cu 3 ani, a devenit Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Toate s-au dospit în timp. Chiar şi boala sa de inimă, care în această seara l-a trecut la cele veşnice.

În toţi aceşti ani, îl găseam pe Înaltul ierarh în altarul Arhiepiscopiei care în această noapte va bate clopote stinse, de durere. Îl iubeam tihnit pentru că era un intelectual licenţiat în Teologie la Academia Teologică din Sofia. Rareori ţi-era dat să vezi o faţă bisericească ce moştenise chipul neaoş, vesel, al Moldovei, şi preţiozitatea rusească a rânduirilor fără cusur. Auzeam, încă de când eram copilă, de perioada în care îşi urmase studiile doctorale între Bucureşti şi Moscova. Iar de ceva vreme îl cunoşteam prin prisma rânduirii Seminarului Teologic Chesarie Episcopul, unde zeci de prieteni şi amici îşi şcoleau anii de tinereţe cu bucurie. Părea că mă schimb la faţă când mă găseam în preajma domniei sale. Nu e vorba de un sentiment necreştin, dar era un soi de privilegiu care deşi nu se hrănea cu mândrie, avea rădăcini într-o bucurie umană nemăsurată, care se revărsa ori de câte ori hasdeiană fiind, Înalt Preasfinţitul Epifanie oficia slujba de sfinţire a bătrânului Colegiu Hasdeu, al cărui patron spiritual e Sfântul Nicolae, iar printre rândurile de elevi care cântau troparul, îl întâmpinam cu flori. De fiecare dată era un buchet după care abia mă zăream. Dar eu eram mică pe lângă Preasfinţia sa, cu sufletul şi cu gândul, iar asta nu îl oprea să mă lase să-i sărut mâna şi să-mi dea o binecuvântare.

Mi-aduc aminte că într-o iarnă, când încă nu intrasem la liceu, am fost să îl colindăm la Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Pe vremea aceea, era doar Episcopie. Iar noi, prunci şi copii timizi, care cântau cu ruşinea pitită printre icoane şi brazi împodobiţi. Toţi eram „înrolaţi” în Corul Catedralei Sfântul Sava, crescuţi în „Bisericuţa copiilor”, acolo unde părinţii ne duceau la împărtăşit iar uneori ne lăsau să zburdăm, spre disperarea bătrânelor strânse la rugăciune. Nu eram zgomotoşi, dar era bucuria noastră de a fi cu Dumnezeu. N-aveau să înţeleagă ele până la capăt. Înalt Preasfinţitul Epifanie ne-a împărţit daruri. Iar când mi-a venit rândul să îi sărut mâna, Părintele Duhovnic Milea Mihail i-a şoptit că am scris prima mea carte. S-a bucurat senin şi mi-a spus, cu aceeaşi gingăşie pe care o cunoşteam prea bine din copilărie: „Ohoho, să înveţi. Dar să nu renunţi la scris. Bravo!”.  Nu m-am uitat în ochii domniei sale, mi-era ruşine. Cu capul plecat stătea şi duhovnicul meu de atunci.

N-am renunţat la scris. Iar astăzi, aştern cu tristeţe rânduri despre cine a fost, atât cât l-am cunoscut eu, Înalt Preasfinţitul Epifanie Norocel. Astăzi scriu despre moartea sa. Ştiu vorbele prea bine... „Copilă, să nu rupi floarea...Trebuie să crească, aşa ca tine”. Dar acum nu o să mai fac ascultare. O să rup câteva flori şi o să i le aştern lângă mormânt, îndată ce voi ajunge. Nu mi-am încălcat de tot cuvântul. Continui să scriu. Şi da, am crescut. Cu frică de Dumnezeu, pe care îl rog să îl odihnească în pace.