Am participat joi noapte spre dimineaţă la emisiunea SERVICIUL DE NOAPTE de la Radio România Actualităţi. Fusesem invitat să vorbesc despre primarii din R.Moldova care, în aceste zile, dau declaraţii de unire cu Ţara. Primul subiect al emisiunii, însă, a fost unul la fel de interesant şi definitoriu pentru fibra noastră naţională. Eu, unul, ştiam de sacrificiul lui Liviu Babeş pentru că mi-am făcut masteratul în Crimele comunismului din România. Dar restul? Generaţia mea? Ascultând intervenţia telefonică a doamnei Etelka Babeş, mi-am pus o întrebare:

Câţi dintre voi ştiu asta?

Pe 2 martie 1989, Liviu Babeş pleca de la postul de lucru de la Întreprinderea de Prefabricate din Braşov, unde era maistru electrician, a trecut pe acasă, de unde şi-a luat schiurile şi rucsacul, şi a plecat la pârtia de schi din Poiană. Îşi procurase şi o canistră de benzină cu care şi-a îmbibat hainele şi s-a autoincendiat în timp ce cobora panta pe schiuri. În mâini ţinea o pancartă galbenă pe care scria, în limba germană: „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz”, adică „Opriţi Criminalul!” şi asemuia Braşovul cu lagărul de concentrare nazist.

Liviu Babeş era soţ şi tată al unei fiice de 11 ani, era respectat ca om şi ca artist, dar nu mai putea suporta teroarea în care trăiau muncitorii din fabricile din Braşov, de un an şi jumătate, de la revolta din 15 noiembrie 1987. Locuitorii şi, în mod deosebit, muncitorii de pe platforma industrială a oraşului deveniseră ţinte pentru represiunile regimului comunist care căuta să se apere şi să se conserve imun la solicitările de a se reforma măcar, călcând pe cadavrele cetăţenilor pe care clama că îi conduce către progres.

La scena înfiorătoare a coborârii pe pârtie a schiorului transformat în torţă vie, ce nu încerca să-şi stingă flăcările care îl mistuiau, deşi privitorii îl puteau auzi gemând de durerea pielii arse, au asistat doi turişti britanici. Unul dintre aceştia, scoţianul Douglas Wallace, s-a numărat printre cei care au încercat din răsputeri să-l stingă acoperindu-l cu o pătură. Pentru viaţa capului de familie Liviu Babeş a fost prea târziu, el a murit două ore mai târziu, în chinuri groaznice, pe un pat din spitalul judeţean Braşov. Turiştii străini au fost apoi căutaţi de miliţieni care le-au spus că omul care şi-a pus capăt zilelor era nebun, însă ei înţeleseseră că a fost vorba de o sinucidere motivată politic.

liviu babes torta revolutiei

Întorşi în Marea Britanie, cei doi turişti au povestit amănunţit cotidianului Sunday Times tragedia la care au asistat, ducând şi imagini video înfăţişând locul unde Liviu Babeş se sinucisese din disperare. Pe 12 martie 1989, ziarul londonez care tipărea zilnic mai multe exemplare decât populaţia României titra pe prima pagină: „Burnt alive: A nation’s shame” (Ars de viu: Ruşinea unei naţiuni). Românii au putut afla despre sacrificiul lui Liviu Babeş de la postul de radio Europa Liberă, care emitea clandestin pe teritoriul naţional. Faţă de comunism, poporul întorcea clepsidra şi aveau să se mai scurgă doar şase luni până la sfârşitul regimului. Nici chiar în decembrie 1989, regimul nu şi-a dat seama că nu mai poate prelungi agonizanta, dar  inevitabila prăbuşire: a fost nevoie ca sacrificiul lui Liviu Babeş să se multiplice de încă 1.116 ori, fără a-i pune la socoteală pe cei peste 4.000 de răniţi ai Revoluţiei.

Gestul lui Babeş aminteşte de eroul naţional ceh, Jan Palach, care pe 16 ianuarie 1969 şi-a dat foc în semn de protest faţă de ocupaţia sovietică din Praga. Dar cehii au memoria faptelor şi a oamenilor...

În ţara lui, Liviu Babeş era prizonierul regimului politic al lui Nicolae Ceauşescu, un experiment social efectuat pe întreaga societate. Cu cât experimentul dădea mai multe semne că eşuează, cu atât pârghiile de control deveneau mai severe. Pentru a se păstra iluzia că sistemul comunist încă funcţionează, ori cel mult este doar gripat de duşmanii din interior, represiunea sporea în brutalitate.

Despre sacrificiul lui Liviu Babeş nu trebuie să ne gândim cu uşurarea de tip „Bine că am dat jos comunismul”, pentru că gestul său de sacrificiu personal nu a fost îndreptat împotriva unei ideologii, ci împotriva unui sistem care se punea mai presus de oameni. Când a avut de ales între a se apăra pe sine şi a-i apăra pe oameni, sistemul ceauşist a făcut alegerea pentru care istoria îl condamnă. Asistăm şi în zilele la regimuri politice care aleg să lupte cu toate mijloacele să se salveze şi autoconserve pentru a se perpetua, în dauna interesului comun al binelui cetăţenilor pe care îi reprezintă. De aceea, nu trebuie să uităm, ci să tragem învăţămintele din exemple individuale precum cel al martirului Liviu Babeş. Emisiunea completă aici:

RUŞINE

Anul viitor se împlinesc 30 de ani de atunci... Dacă autorităţile locale din Braşov nu pun în locul unde, odinioară, era statuia lui Stalin (da, fraţilor de generaţie, am avut şi aşa ceva în fostul oraş Stalin), atunci ne merităm soarta. Pentru că nu vom şti, nu ne vom aminti, vom trăi târâindu-ne mai departe. pe 2 martie începea şi conflictul sângeros de la Nistru, în care mii de tineri şi-au pus în primejdie viaţa pentru libertate şi demnitate. Câţi dintre noi ştim, câţi le cinstim memoria?

EROII NU MOR NICIODATĂ!