Horia Văcărescu continuă o tradiţie de familie de trei secole

Bucureşteanul este descendent al unei familii vechi de poeţi şi muzicieni. Bunicii, părinţii, unchii şi mătuşile i-au influenţat toată viaţa traseul muzical.

„Să faci parte dintr-o familie cu o asemenea moştenire culturală este în primul rând o onoare şi în al doilea rând o mare responsabilitate. Vorbind de stră-stră- străbunici, am pierdut şirul poeţilor paşoptişti, dar mătuşa mea, Eugenia Văcărescu Necula, acum retrasă din activitate, este poate cea mai cunoscută personalitate a familiei. Ea a dirijat Corul de Copii al Radiodifuziunii Române vreme de mai bine de 20 de ani“, spune mândru nepotul.
 
Horia şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa la Bucureşti. Pentru că locuia vizavi de Operă, mergea des cu tatăl său, Carol Văcărescu, violonist şi el, la repetiţii. Nu a dus dorul jucăriilor sau a distracţiilor copilăreşti pentru că a iubit vioara dintotdeauna. „Când nu eram la Operă, mă găseaţi prin parcurile dimprejur sau acasă, cântând la vioară“, îşi aminteşte tânărul muzician. 

A început să studieze instrumentul cu corzi la vârsta de trei ani, cu profesorul Beno Schvartzman, coleg pe atunci al tatălui său în Orchestra Operei Naţionale din Bucureşti. „Fratele meu, cu un an şi jumătate mai în vârstă, începuse de puţină vreme studiul viorii, iar eu vroiam cu orice chip să fac acelaşi lucru. După o intensă campanie de convingere, părinţii mei au cedat“, îşi aminteşte artistul.
La vârsta de 6 ani şi-a făcut prima apariţie publică, iar la 15 ani a debutat pe scena simfonică. A studiat cu profesorul Paul Ratz la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi cu celebrul violonist Eugen Sârbu, în Marea Britanie.

În Londra a ajuns accidental

„Nu am plănuit să mă mut acolo în prealabil, ci am decis să rămân în urma unei vizite“, a spus violonistul. Pentru că a simţit nevoia să cunoască oameni, culturi noi, să împărtăşească idei, a pornit într-un pelegrinaj prin Europa. A trecut prin Viena, Paris, iar la Londra a simţit că e locul ideal.

„Datorită unei mixturi de culturi absolut unice, am simţit că este ceea ce doream să descopăr , pe mine însumi“, povesteşte Horia.
Cele mai mari emoţii le-a avut în aprilie anul aceasta, pe scena Ateneului Român, când s-a reîntors după şapte ani de absenţă. „În general, cele mai mari emoţii apar atunci când nu sunt pregătit suficient. Luna aceasta am susţinut un prim concert, alături de pianista japoneză Chiho Tsunakawa, pe o scenă bucureşteană. Din fericire, acestea s-au dovedit a fi emoţii benefice ce au avut ca efect un concert de succes“, spune artistul.

Pe ce instrument cântaţi? Un Stradivarius este suprem oricăruia?

În prezent am bucuria şi onoarea de a cânta pe o vioară italiană, construită în anul 1740. Ea aparţine unei colecţii private de instrumente din Londra. În general, visul oricărui violonist este de a cânta pe un instrument italian vechi, iar Stradivarius este fără doar şi poate printre cele mai miraculoase şi râvnite viori.

De ce trebuie să ţină seama întotdeauna un violonist?

Instrumentul este „glasul“ muzicianului care nu cântă din voce. Acesta trebuie îngrijit şi respectat. Un instrument muzical este „viu“ şi ca orice vieţuitoare are stări sufleteşti diferite şi poate fi capricios.

Aveţi muze?

Da, pot spune asta, dar din păcate nu-i pot dezvălui identitatea. Cred că orice artist are nevoie de o muză care să-l inspire.

Ce-i place
Nu are multe hobby-uri, dar când are timp se relaxează în natură. „Îmi place să călătoresc“, spune Horia.

Ce nu-i place
„A detesta ceva dă naştere la gânduri negative şi cred că este mult mai bine să păstrez o atitidine pozitivă şi să mă bucur de tot ceea ce mă înconjoară. În felul acesta putem crea o lume mai buna“, mai spune violonistul.

Născut: La Bucureşti, nu vrea să se ştie când
Studii: Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Colegiul Regal de Muzică din Londra (Masters of Music)
Familie: Este necăsătorit