Ce au în comun Elena Udrea şi ruşii? Nasul, o poveste cu final fericit

Elena Udrea şi-a dus azi mâna la nas, în momentul în care a fost scoasă încătuşată din duba Poliţiei, lângă clădirea Curţii Supreme. Şi acum, dincolo de orice s-ar întâmpla pe lumea asta, unii oameni crapă de curiozitate: care este semnificaţia acestui gest?

O listă de câteva posibile răspunsuri pe care presa le-a speculat de ieri până azi, legat de primul moment în care şi-a dus mâna la nas: a făcut un semn lui Băsescu, a făcut un semn jurnaliştilor, a făcut un semn mafiei, a făcut semnul masonic al tăcerii. La care să adăugăm explicaţia Elenei Udrea, după primul astfel de gest: i-ar fi făcut un semn unei persoane dragi, pentru a-i spune că este bine.

Astăzi, la o zi distanţă, Elena Udrea a făcut acelaşi gest cu prima ocazie în care a fost filmată de jurnalişti: şi-a dus mâna la nas, de parcă ar vrea să ne înnebunească de curiozitate! Cui, cui îi este destinat acest semn? Cine ne poate decripta momentul? Să fie o conspiraţie? Oare ar trebui să mâncăm mai puţin cartofi prăjiţi diseară şi să bem mai puţină bere, ca să cugetăm un pic mai limpede, în intimitatea sufrageriilor noastre, la însemnătatea gestului?   

Între timp, vă propun să ne întoarcem la clasicii ruşi, care s-ar putea să aibă o explicaţie uşor mai logică a momentului. Gogol  a scris prin 1835 o proză scurtă numită „Nasul“ în care spune povestea tragicomică a lui Kovalev, bărbatul care îşi pierde nasul. Şi nu doar că se trezeşte fără nas, dar se şi întâlneşte într-o zi cu nasul pe stradă, în carne şi oase. La final, prin minune, Kovalev îşi recuperează nasul (se trezeşte cu el la loc pe faţă). Povestea e considerată un precursor al realismului magic şi, pe scurt, criticii au spus că ar putea fi vorba de complexul castrării, al emasculării. Kovalev a rămas fără nas, dar de fapt a rămas fără ceva mult mai important, fie că e vorba de decenţă, de prestanţa lui în societate, de renume. Doar că el, la final, le-a recăpătat pe toate, prin minune, ca şi cum totul ar fi fost un coşmar.

Acum, nu ştim exact la al cui nas se referă Elena Udrea. Oare chiar la nasul ei? Oare la nasul altcuiva? Oare la nasurile noastre? Hei, dar am o idee. Ce-ar fi dacă, în loc să ne pese de gestul cu mâna la nas, ne-am continua vieţile ca şi cum ele ar fi cele mai importante? Asta măcar până în momentul în care, într-o dimineaţă, unul dintre noi se va trezi, Doamne fereşte!, ca şi Kovalev, fără nas.