Analiză realizată de *Nicolae Ţîbrigan

Ulterior ştirea fusese intens mediatizată de posturile publice şi site-urile anonime afiliate holdingului mediatic al oligarhului Plahotniuc, înscenându-se inclusiv un interviu cu trei studenţi sirieni care-şi declarau susţinerea pentru candidata Maia Sandu. Impactul a fost unul imens, dacă luăm în considerare că în 2020, sondajele atestă prezenta acestei naraţiuni în rândul a 13,6% din moldoveni convinşi că Maia Sandu ar fi adus refugiaţii sirieni dacă ajungea Preşedinte (CBS-Axa, mai 2020)

Apoi, scenariul este repetat în contextul alegerilor anticipate pentru funcţia de Primar al Chişinăului din mai 2018, un alt site – stiripespuse.md distribuie un material video fake atribuit postului Al Jazeera unde Andrei Năstase se oferea să concesioneze pe o perioadă de 50 de ani Capitala arabilor pentru construcţia mai multor moschei. Drept urmare, materialul falsificat ce l-a vizat pe Andrei Năstase a fost vizionat pe pagina de Facebook „ştiripespuse” de peste 540.000 de ori, fiind distribuit de peste 11.000 de utilizatori.

Dar aceste exemple de false teme (naraţiuni) n-au fost pe larg receptate sau virale pe social-media doar datorită popularităţii canalelor de propagare, dar şi datorită substratului mitic pe care-l conţin. Asupra lor aş vrea să insist mai mult în următoarele rânduri.

Miturile noastre

Psihologii au ajuns la concluzia că obiceiurile, credinţele, comportamentele, relaţiile între indivizi, între indivizi şi grup sunt imposibil de analizat în afara imaginarului. Doar pornind de la credinţă ca imaginar creat continuu în şi prin istorie, putem defini unitatea şi coeziunea unei comunităţi umane care cuprinde „semnificaţii comune şi, mai presus de toate, valori comune”,  aşa cum o defineşte şi sociologul Amitai Etzioni.

Comunităţile conferă simboluri lumii, judecând ce are sens sau nu, ceea ce este sau nu relevant, valid sau e în concordanţă cu propria identitate, adică furnizează acel sistem de interpretare necesar pentru a răspunde la întrebările despre origini, fundamente, viaţă, sau moarte. Toate aceste forme de credinţă au şi un punct comun – ideea că acestea răspund la anxietatea, incertitudinea sau frica colectivă caracteristice grupurilor sociale. Astfel, indivizii produc, preiau şi retransmit diferite credinţe pentru a gestiona simbolic incertitudinile cu care se confruntă. Altfel spus, credinţele conferă individului şi acel sentiment că viaţa are, în cele din urmă, un sens – un perfect mecanism psihologic de autoapărare.

Sociologul francez Roger Bastide ne ajută să înţelegem mai bine legătura între imaginea proiectată şi neliniştile interioare, definind miturile ca nişte „ecrane pe care se proiectează angoasele colective”, şi modalităţi diferite de reacţie faţă de dezechilibrele şi tensiunile din interiorul societăţii.

Trecutul este deformat şi reinterpretat pentru a legitima prezentul – nu doar din punct de vedere istoriografic, dar şi politic. E un fenomen normal, înscris în evoluţiile psihosociale ale oricărui grup uman. Diferenţa e că în societăţile totalitare, cum a fost cazul celei din Uniunea Sovietică, istoria şi miturile conexe au fost deformate mult mai grav decât în „societăţile deschise”.

Dar în era post-adevărului, nu doar trecutul, dar şi prezentul este reinterpretat prin grila bombardamentului dezinformaţional. Uneori cele două se suprapun pentru a da naştere unei configuraţii hibride cu scopul de a bulversa şi mai mult publicul.

Chiar dacă mitul politic înseamnă şi multă fabulaţie, în sensul în care acesta deformează sau repetă insistent ceea ce realitatea obiectivă refuză, rolul lui final e de a furniza „înţelesuri” pentru prezent constituind o grilă care să decripteze haosul şi incertitudinile faptelor şi evenimentelor (dimensiunea explicativă). Apoi, să nu uităm nici de funcţia sa secundară de a suprasolicita intenţia colectivităţii de a acţiona într-o direcţie anumite (dimensiunea mobilizatoare), creând imagini şi vise despre viitor, nu doar despre trecut.

În România, de exemplu, s-a putut observa cum mitul „Salvatorului” lua pe rând chipul mareşalului Antonescu şi al regelui Mihai, drept consecinţă a campaniilor de manipulare a presei de factură extremistă şi naţional-comunistă. În schimb, în R. Moldova sunt predominante trei mituri politice: „Ştefan cel Mare – voievodul”, „Mihai Eminescu – poetul naţional” şi mitul „vârstei de aur”.

Colaj din fragmente extrase din documentarul propagandistic „Istoria Moldovei – partea a treia” unde se pune accentul pe mitul „vârstei de aur” a R. Moldova (RSS Moldoveneşti). Sursa: YouTube

Relevanţa politică a acestor mituri este dată de metanaraţiunile naţiunii construite în jurul lor, sub forma unor perspective unice de interpretare a realităţii social-politice şi naţionale.

Dacă e să analizăm perspectiva moldovenistă a naţiunii, mitul etnogenezei este similar cu interpretarea românistă a istoriei, numai că alături de geto-daci şi romani sunt incluşi şi slavii ca un al treilea element. Vârsta de aur este localizată într-o perioadă mai apropiată de prezent – în RSS Moldovenească şi Basarabia ţaristă, deoarece aceste perioade ar reprezenta momente unice al edificării naţiunii moldoveneşti distincte de moldovenii din România.

De fapt, în ambele cazuri este vorba de un fals doar dacă luăm în considerare că pe teritoriul între Prut şi Nistru n-a existat niciodată vreo formaţiune statală distinctă (exceptând Republica Democratică Moldovenească cu o existenţă efemeră de doar două luni), iar comunităţile locale n-au putut şi nici n-au avut timpul necesar pentru a-şi construi o identitate naţională distinctă. În Republica Moldova termenii de „naţiune”, „naţionalitate”, „neam” şi „popor” capătă semnificaţii diferite în funcţie de atitudinile şi opţiunile (geo)politice ale fiecăruia, nemaivorbind de contextul perioadei în chestiune. În acest fel, „naţionalismele” intră în contradicţie, se completează şi chiar se recompun pe tot parcursul timpului, manipulând ideea de identitate a populaţiei şi utilizând argumente ale tradiţiilor reale sau inventate. Tensiunile istorice sunt readuse la viaţă prin printr-o nouă punere a evidenţă a miturilor politice relevante.

Aşa se explică şi de ce Ştefan cel Mare, ca „voievod al Moldovei” are în continuare un rol esenţial în interpretarea moldovenistă a istoriei. Acesta simbolizează lupta pentru independenţă a moldovenilor, iar Vasile Stati devine celebru prin a-l numi chiar „Ştefan Moldoveanul”. În timp ce încercările de a ştirbi din independenţa aşa-zisei „naţiuni moldoveneşti” le sunt atribuite românilor ca principală caracteristică (vezi mitul „Jandarmului român” creat de intelighenţia rusă din exil în anii 1920, preluat şi reactualizat ulterior de propaganda sovietică în anii 1930 şi 1970).

Totuşi, pe lângă aceste aş-numite „mituri fondatoare” ale unui stat, pot fi identificate şi o serie de alte „constelaţii mitologice” (ansambluri mitologice ce ţin de aceeaşi temă), care susţin sau, dimpotrivă, încearcă să deconstruiască mitul relevant.

Aceste mituri pot circula, uneori, şi sub forma folclorului urban sau local, unele reinventate de către politicieni şi partide politice într-un anumit context electoral. E de ajuns doar să ne amintim de celebrul mit cu „mâna Moscovei” lansat pe timpul regimului oligarhic al lui V. Plahotniuc, şi preluat apoi de unioniştii naivi pentru perpetuarea guvernării democrate.

Astfel, tensiunile istorice sunt readuse la viaţă prin mituri care nu fac altceva decât să pună în evidenţă etnicitatea, devenind componentă importantă a identităţii politice, şi aceste mituri devin mai curând instrumente de propagandă şi dezinformare decât surse originale de interpretare şi decriptare a realităţii.

Unul dintre aceste mituri secundare din aceeaşi „constelaţie” este şi cel al „invaziei străinilor”, utilizat recent de diverse partide şi politicieni cu scopul de a trezi în imaginarul colectiv acea alteritate latentă extrasă din basme, proverbe/zicători, sau naraţiuni istorice divergente, cum ar fi „invazia turco-tătarilor” pe „pământul moldovenesc” vs. „Ştefan cel Mare” – apărător al „independenţei Moldovei şi a poporului” de musulmanii „turco-tătari”.

Captură după o secvenţă din documentarul de propagandă „Istoria Moldovei – partea a doua”, unde Ştefan cel Mare apare fără alai, cărându-şi singur steagul, călare pe un câmp unde există culturi de porumb şi stâlpi de electricitate. Sursa: YouTube

Logica discursului din acest mit impune ca cei care nu sunt incluşi în retorica grupului, adică în acel „noi” colectiv (in-group), să reprezinte, într-un fel sau altul, alteritatea (out-group). Entitatea celuilalt poate fi constituită atât din grupuri interne (minorităţile naţionale), cât şi din grupuri externe (românii, sirienii, arabii, ruşii, etc.).

Moldovenii şi străinii

Spre sfârşitul lunii august, mai multe site-uri marginale de ştiri, afiliate holding-ului media al Partidului Socialiştilor, au lansat dezinformarea potrivit căreia  „lidera PAS, Maia Sandu vrea să vândă străinilor pământurile moldoveneşti”. Drept argument, deputaţii socialişti au adus nişte poze din „Cartea Albă 2019” a investitorilor străini, afirmând în mod fals că aceste recomandări ar fi susţinute de Maia Sandu. Echipa StopFals.md a reuşit să demonteze aceste fake news, demonstrând că această solicitare este pe agenda investitorilor străini de cel puţin 15 ani, fără ca Maia Sandu sau fostul guvern să aibă vreo legătură cu documentul.

Dar dezinformarea ajunsese deja să fie livrată publicului din R. Moldova prin intermediul a 14 site-uri afiliate socialiştilor, inclusiv printr-un articol publicat chiar pe site-ul oficial al Parlamentului. Potrivit rapoartelor extrase de pe CrowdTangle, vizibilitatea pe social-media a acestor articole fusese imensă – 3.454 de redistribuiri, 9.925 de interacţiuni şi reacţii, toate cumulând un potenţial impact de peste 1,7 milioane de utilizatori de Facebook în decurs de două săptămâni.

Distribuirea pe scară largă a acestor manipulări de factură electorală nu trebuie pusă în totalitate pe seama social-media. Mulţi utilizatori de Facebook sau Odnoklassniki din R. Moldova cad în capcana acestora şi din pură naivitate, sau pentru că naraţiunea le confirma propriile convingeri şi prejudecăţi (conform propriului bias de confirmare), fiind convinşi că dacă „dau mai departe” prietenilor procedează corect sau le fac un bine.

Când punem problema stereotipurilor prezente la nivelul unei societăţi faţă de străini, trebuie să înţelegem că aceasta se înscrie într-un cerc vicios al miturilor politice care modelează atitudinile şi percepţiile populaţiei, şi care, la rândul lor, furnizează elementele necesare pentru alimentarea în continuu a acestor mituri.

Un alt specific al republicii se referă la criza de încredere. Aceasta se manifestă printr-o profundă neîncredere în stat, autorităţi locale şi naţionale, şi poate, cel mai grav, prin lipsa unei încrederi interpersonale. Există doar o singură instituţie care se bucură de încrederea majorităţii populaţiei – Biserica (34,6%), iar în cazul celorlalte instituţii naţionale şi particulare, încrederea este la un nivel extrem de scăzut (BOP, iunie 2020).

Studiile sociologice realizate la nivel mondial relevă o relaţie directă între nivelul de dezvoltare a unei ţări/regiuni şi nivelul de toleranţă. Potrivit 2019 Social Progress Index, se identifică şi o corelaţie puternică între PIB per cap de locuitor şi nivelul de toleranţă şi incluziune manifestate de populaţie faţă de o serie de grupuri marginalizate (imigranţi, minorităţi religioase, LGBT+, minorităţi etnice, etc.).

Acelaşi studiu a estimat un indice de toleranţă şi incluziune (inclusiveness) pentru R. Moldova egal cu 36,17 puncte (o scădere cu 5,51 puncte comparativ cu indicele înregistrat în 2015), situând republica pe locul 107 din 149. Dincolo de factorii relevanţi care au dus la acest scor, estimarea pentru R. Moldova a unui nivel de performanţă, în general, slabă pe dimensiunea incluziunii sociale ar fi unul pe potrivă nivelului de dezvoltare modestă a economiei.

Ori, din punct de vedere comparativ, situaţia R. Moldova, în ceea ce priveşte palierul de incluziune, a început să se degradeze începând cu anul 2017, în timp ce situaţia din statele vecine s-a îmbunătăţit în mod vizibil (Figura 1).

Figura 1. Graficul evoluţiei indicelui de incluziune şi toleranţă în R. Moldova, Ucraina şi România (2014-2019). Sursa: www.socialprogressimperative.org

 

A doua dimensiune măsurată empiric se referă la acceptarea grupurilor marginalizate, cu referire la distanţa socială, cuantificată în ştiinţele sociale prin scala distanţei sociale a lui Bogardus sau indicele distanţei sociale (IDS). Potrivit datelor prezentate în „Studiul privind percepţiile şi atitudinile faţă de egalitate în Republica Moldova” (2018), valoarea medie a IDS reprezintă 2,4 puncte, semnificând o acceptare socială la nivelul de coleg de muncă, adică jumătate din respondenţi nu acceptă marea parte a grupurilor în calitate de vecin, prieten şi membru de familie.

Specialiştii vorbesc şi de faptul că între nivelul scăzut de încredere între oameni şi intoleranţa faţă de alte grupuri (inclusiv străini) ar exista o relaţie de cauzalitate. Astfel, în studiul citat se menţionează şi de nivelul de încredere generală a populaţiei în oameni. Rezultatele studiului au fost edificatoare, mai ales că s-a înregistrat o neîncredere pronunţată a respondenţilor (doar unul din cinci moldoveni a apreciat că are foarte multă sau multă încredere în oameni). Jumătate dintre respondenţi au declarat că au puţină încredere în oameni, iar 28% – foarte puţină sau nu au deloc încredere. Iar dacă vom compara datele cu situaţia din 2015, vom constata un anumit grad de erodare a acestei încrederi (Figura 2).

Figura 2. Nivelul de încredere a populaţiei din R. Moldova în oameni (anul 2015 vs. 2018). Sursa: www.md.undp.org

Chiar şi la nivelul focus-grupurilor, termenul de încredere fusese definit de respondenţi ca situaţie „când te poţi baza pe cineva, când îi poţi încredinţa cuiva tainele şi planurile tale, fără a avea dubii că acea persoană te poate trăda”. S-a mai observat, de asemenea, că participanţii la studiu au indicat la categoria de „persoane în care au încredere” familia, rudele apropiate şi prietenii, şi mai puţin instituţii sau organizaţii.

Revenind la Indicele Distanţei Sociale (IDS), am hotărât să analizez atitudinile şi percepţiile populaţiei faţă de patru grupuri vulnerabile, ce pot fi incluse în naraţiunea mitică a „străinilor”: 1) persoane provenite din ţările africane; 2) persoane de religie musulmană; 3) persoane străine fără cetăţenia R. Moldova; şi 4) persoane care nu vorbesc limba de stat.

Scala nivelului de acceptare socială este predeterminată, conform metodologiei din studiul citat: „0” reprezintă un grad mare de acceptabilitate – respondentul acceptă ca o persoană dintr-un grup minoritar să devină membru al familiei. În acelaşi timp, indicele „6” reprezintă un grad foarte mic de acceptabilitate, iar respondentul ar fi de acord chiar să excludă din ţară membrii grupului respectiv.

Nivel

Valoare corespunzătoare IDS

Să fie rudă prin căsătoria cu un membru al familiei

0

Să fie prieten

1

Să fie vecin

2

Să fie coleg de muncă

3

Să fie cetăţean al ţării mele

4

Să fie vizitator al ţării mele

5

Aş exclude din ţara mea

6

 

Iar pentru cele trei categorii de grupuri vulnerabile selectate, avem următorul grafic:

Figura 3. Indicele distanţei sociale faţă de grupurile minoritare constituente a „străinilor” (anul 2015 vs. 2018)

Analizând distanţa socială manifestată de respondenţii moldoveni faţă de cele patru categorii minoritare, care împreună formează imaginarul colectiv al „străinului”, constatăm că grupurile acceptate cel mai puţin cuprind persoanele de religie musulmană (2,9) şi persoanele originare din ţările africane (2,8), în timp ce persoanele străine fără cetăţenia R. Moldova (1,7) şi cele care nu vorbesc limba de stat (1,2) sunt acceptate într-o măsură mai mare (adică IDS este mai mic decât indicele mediu pentru toate grupurile – 2,15). Acest indice mediu (2,15 din 6) indică faptul că, în general, cetăţenii R. Moldova ar accepta reprezentanţii celor patru grupuri selectate în calitate de vecini, numai că există anumite segmente din societate care resping categoric orice idee de acceptabilitate mai mare pentru aceste grupuri. Ponderea acestui segment de populaţie la nivel naţionale e de 32-20%.

Astfel, datele demonstrează că 32% din moldoveni ar exclude din R. Moldova persoanele de religie musulmană, în timp ce 27% din respondenţi au declarat că ar exclude din ţară pe cei originari din ţările africane. Grupurile de „străini”, cel mai puţin marginalizate sunt cele care nu vorbesc limba de stat, care sunt acceptate ca membru al familiei de 56% din cei chestionaţi, şi cei fără cetăţenia R. Moldova – acceptaţi de 39% din respondenţi.

Imaginarul colectiv al moldovenilor faţă de „străini” este predominat de epitete negative. De exemplu, printre principalele calităţi asociate de respondenţi persoanelor care nu vorbesc limba de stat se numără „indiferenţi/reci” (26%), „needucaţi” (16%), „leneşi” (14%) şi „orgolioşi” (14%).

O treime (36%) din populaţia generală intervievată a specificat, în primul rând, cuvântul „negri” la caracterizarea persoanelor de origine africană, iar focus-grupurile de profunzime au reuşit să identifice şi forme de rasism latent, în sensul în care fusese expusă ideea că, atât timp cât în R. Moldova numărul persoanelor de origine africană este mic, impactul asupra societăţii în general este mic, iar dacă numărul lor ar creşte „aceasta ar fi o problemă”, şi că „noi [moldovenii – n.r.] o să ne simţim presaţi”. La fel, aproape un sfert din populaţia R. Moldova (24%) consideră că persoanele străine care locuiesc în ţară fără cetăţenia moldovenească ar fi „fugari”.

În genere, s-a putut observa şi o tendinţă de a asocia persoanele de origine musulmană cu epitete de genul „terorişti”, „agresivi”, „extremişti” şi „fanatici”. Astfel, aceste atitudini negative ale moldovenilor ar fi alimentate, inclusiv de mass-media şi diverse „zvonuri” care circulă online pentru că „ceva diferă între ei şi noi”, aşa cum relata un participant la focus-grupul din studiul citat. Mai mult, un respondent chiar a asociat direct persoanele de religie musulmană cu „Allah Akbar” şi atacurile teroriste.

Captură după articolul publicat de Sputnik despre incidentul din septembrie 2019 cu implicarea „grupului de arăboaice”. Sursa: Sputnik.md

În aceste condiţii, nu ar trebui să ne mirăm nici de dezinformările lansate ocazional de diverşi politicieni şi surse media afiliate pro-Kremlin, care nu fac altceva decât să reactualizeze şi să exploateze cu succes toate aceste „temeri” şi „mituri” artificiale pe tema „invaziei străinilor”, mai ales dacă imaginea „celuilalt” este zugrăvită diferit nu doar ca religie, dar şi ca aspect fizic sau limbă.

Un exemplu elocvent este cazul tinerei mame agresate de un grup de studente de la Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” – incident petrecut în septembrie anul trecut şi care a stârnit reacţii virulente pe social-media, inclusiv la nivel prezidenţial. Problema nu e în incidentul în sine, ci la nivel semantic, deoarece s-a insinuat într-un mod fals şi manipulatoriu ideea că mai multe studente „străine” care „vorbeau în limba arabă” au agresat o mamă „care mergea pe stradă ziua în amiaza mare, de mână cu fetiţa ei de trei ani”.

În cele din urmă, s-a adeverit că toate protagonistele incidentului nefericit erau de origine arabă, şi că la mijloc nu era vorba de vreun reprezentant al naţionalităţii majoritare, însă acest detaliu n-a mai contat pentru jurnaliştii de la Sputnik.

Cum era şi de aşteptat, preşedintele Igor Dodon, (aflat în top politicieni cu cea mai mare popularitate) s-a angrenat aproape instant în acest demers propagandistic de instrumentalizare a mitului „invadatorului străin”, şi asta se întâmplă constant de la preluarea fotoliului prezidenţial. E de ajuns să facem un scurt periplu online prin declaraţiile sale publice referitoare la „străini”, pentru a ne crea o imagine de ansamblu asupra tehnicilor sale de manipulare. De la „nu ne vindem pământurile străinilor”, şi până la a face faţă provocării reprezentate de „imigranţii străini”, toate aceste teme-fanion se bazează pe acelaşi mit al „celuilalt” diferit de noi „după vorbă şi după port”, şi care ar constitui, chipurile, un potenţial „pericol” la adresa statalităţii şi stabilităţii R. Moldova.

În loc de concluzii

Mircea Eliade scria că, în epoca modernă, mitul, simbolul şi imaginaţia – toate ţin de substratul vieţii spirituale a oricărui individ şi că acestea pot fi deformate sau camuflate (cum se întâmplă în cazul dezinformării), numai că nu vor dispărea prea curând. Filosoful român mai subliniază şi un aspect foarte important: iluzia este deasupra realităţii obiective şi aceasta din urmă nu poate face nimic, iar fiecare vede mai ales imaginea pe care o aduce cu sine.

De asemenea, analizele imaginarului contemporan au pus în evidenţă şi acele mituri politice perene, cum ar fi cel al „Salvatorului” sau al „Conspiraţiei”. În ultimul caz, mitul se bazează pe convingerile personale ale indivizilor că nu există hazard şi că orice tragedie naţională sau globală este creată special pentru a manipula masele. Aici lupta se dă pentru stăpânirea lumii, iar aşa designerii dezinformării argumentează printr-o logică eronată că la originea AIE s-ar afla acţiunile francmasoneriei şi/sau a Ocultei Globale deoarece „totul ar fi pus la cale” de un grup secret, pentru că „totul a fost pregătit din timp”.

Ca şi în alte cazuri, construcţia mitologică a „invaziei străinilor” este formată din teme, viziune, referinţe şi imagini – simplificate şi amplificate contextual pentru a alimenta teme şi false probleme în societate. Altfel, nu avem cum să decriptăm impunerea mitului „reunificării ţării” (prin integrarea regiunii transnitriene) în recenta campania lansată de preşedintele Dodon, care doreşte să impună publicului o imagine personală de lider „vivace”, „activ” şi „curajos”. Ori, în imaginarul politic moldovenesc, imaginea „domnitorului Ştefan” şi „moldoveanul gospodar” de la Sadova provin din două universuri legendare distincte, iar ultimul încearcă doar să împrumute mai multe elemente de la primul – mai ales Caracterul vizionar al unui „adevărat conducător”, cu toate că acestea sunt şi ele constructe artificiale.

În aceste condiţii, dezinformarea se deschide spre mitic sau, dacă vreţi, miticul invadează dezinformarea, aşa cum îi captează basmele pe copii.

*Nicolae Ţîbrigan este membru în Consiliul de Experţi LARICS şi expert asociat LID Moldova