Fostul deţinut politic Dumitru Dragomir, victima unui atentat politic în martie 1991
0
După aproape şase ani petrecuţi în temniţele comuniste, fostul deţinut politic severinean Dumitru Dragomir a fost nevoit să muncească cinci ani ca muncitor necalificat, deşi era ofiţer de marină şi absolvent de ştiinţe economice. Şi asta pentru că a refuzat să colaboreze cu Securitatea.
Fostul deţinut politic nu a scăpat cu una cu două de tentaculele Securităţii. Imediat cum a ieşit din închisoare datorită decretului de graţiere a deţinuţilor politici din 1964, decret emis la presiunea Occidentului, a fost contactat de oamenii Securităţii. Dacă ar fi semnat un angajament, ceea ce presupunea să-şi toarne cei mai apropiaţi oameni, ar fi dus un trai liniştit. În ciuda torturilor fizice şi psihice inimaginabile, Dumitru Dragomir şi-a păstrat însă coloana verticală şi nu a semnat pactul cu diavolul, chiar dacă asta a însemnat cinci ani de umilinţă, de muncă la târnăcop. A avut şansa însă ca directorul unităţii unde s-a angajat să-l aprecieze şi să-l protejeze atât cât a putut de ofiţerii Securităţii.
„De obicei trebuia să semnezi un angajament că nu spui nimic, unde ai fost, ce ai păţit şi să colaborezi cu ei. Adică să spui tot ce se întâmplă, să-ţi trădezi colegii, prietenii, rudele, toţi cei care vorbesc contra regimului sau se opun măsurilor luate de regimul comunist trebuiau denunţaţi şi turnaţi acolo. Majoritatea, fie că erau şantajaţi, fie că le dădeau copiii afară din şcoală, nevestele afară din servici semnau acest angajament. Erau într-un fel obligaţi fiindcă nu le dădeau servici nici la munca de jos. Unii acceptau ca să iasă în relief şi ca să câştige un ban, luau bani pe notele informative, 250 lei pe nota informativă. Iar eu cu profesorul Modîlcă şi Mitică Arvat nu am semnat şi am lucrat ca muncitor necalificat conform sentinţei de condamnare cinci ani de zile de interdicţie civică la şantierul 602 din Turnu Severin, unde s-a ridicat combinatul de celuloză”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.
Fostul comandor s-a bucurat pentru locul de muncă deşi era sub nivelul său de pregătire. Stătuse acasă pe banii logodnicei sale câteva luni, aşa că atunci când această unitate l-a acceptat nu s-a mai gândit o clipă la statutul său profesional. Se temea însă să nu fie dat afară atunci când colegii de muncă ar fi aflat că este un fost deţinut politic. Mai ales că ofiţerii Securităţii nu-l pierdeau deloc din ochi pe cel care era văzut ca un om „periculos” sistemului.
„Aici era director general Botofei. Într-o zi mă pomenesc că mă cheamă de la Cadre doamna Guşbă: <<Vezi că te cheamă directorul general>>. Eu m-am gândit <<gata mă dă şi de aici afară>>. Când m-a chemat mi-a spus <<te rog ia loc pe fotoliu>>, a scos un pachet de Kent şi m-a rugat să servesc o ţigare. Apoi mi-a spus: <<te rog să-mi spui adevărul, cine eşti, ce ai făcut, de unde vii, ce ai păţit>>. Eu nu aveam voie să spun, că dădusem declaraţie la securitate, că dacă spun mă duc înapoi. Şi atunci când a ridicat tonul la mine a treia oară am spus. Şi spune: <<Bă, ştiam, dar am vrut să văd sinceritatea ta>>. Şi o cheamă pe cea de la Plan şi îi spune <<De mâine dânsul să nu mai lucreze ca muncitor necalificat>> şi apoi o cheamă pe cea de la cadre şi îi spune <<fă două cafele tari>>. Când m-a servit cu cafea eu am rămas foarte încântat şi m-am întrebat ce are de gând cu mine şi până la urmă după ce am discutat noi multe când să ies pe uşă mi-a spus: <<Mă, fii atent când vin guşterii verzi, adică securiştii, te faci că iei şi tu un târnăcop, o lopată şi dai până pleacă ei, dăi în măsa că nici eu nu-i agreez>>”, îşi aminteşte fostul deţinut politic.
După cinci petrecuţi pe şantierul 602, Dumitru Dragomir a lucrat pe rând ca funcţionar, apoi în învăţământ şi ca economist.
Supravegherea Securităţii nu a încetat însă în 1989 aşa cum s-ar crede. Dumitru Dragomir a continuat să rămână un incomod, un om care nu a încetat o clipă să lupte pentru respectarea drepturilor omului şi, bineînţeles, pentru recunoaşterea şi respectarea drepturilor foştilor deţinuţi politici. A fondat la Turnu Severin Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Mehedinţi şi a trimis prima scrisoare deschisă către guvernanţii de la acea vreme în care a solicitat despăgubirile cuvenite celor care au fost închişi în temniţele comuniste. A continuat să lupte în ciuda faptului că primea sistematic telefoane de ameninţare.
„După revoluţie, eu fiind secretarul Ligii Drepturilor Omului pe judeţ tot primeam telefoane: <<Lasă domnule altul să vegheze respectarea drepturilor omului că se găseşte un nebun şi dă cu maşina în dumneata şi te omoară. Eu îi jigneam, le închideam telefonul>>. Şi ceea ce la început păreau să fie doar ameninţări, în martie 1991, Dumitru Dragomir avea să fie victima unui atentat politic, ai căror vinovaţi nu au mai fost nicioadată traşi la răspundere. Doar unul din atentatori, pe patul de moarte, i-a telefonat şi i-a cerut iertare: „Unul din ei nu a putut să moară până când nu mi-a dat telefon şi mi-a spus <<Eram obligaţi să facem asta, eram de sus puşi fiindcă trebuie să nu mai fi martor la procesul comunismului. Trebuia să fi lichidat>>.
În timpul atentatului, Dumitru Dragomir a fost împins de către un individ în faţa unei maşini care circula cu farurile stinse. Scena s-a petrecut pe strada Adrian din Drobeta-Turnu Severin, în faţa unei croitorii.
„Când am ajuns cu piciorul drept pe bordură şoferul a luat volan dreapta, m-a acroşat, m-a trântit, m-a târât cinci metri acolo în faţa fostei croitorii. Au ieşit oamenii afară din crotorie că era pe închidere şi băiatul doctorului Alexandrescu a luat numărul la maşină. Când m-am trezit la patru dimineaţa din comă fiind operat de doctorul Lungulescu, eram înconjurat de maiori, căpitani de miliţie care mi-au spus: <<Vezi domnu Dragomir, dacă nu te mai saturi, vrei să faci dumneata ordine în Mehedinţiul ăsta, că mafia e mare. Nu ţi-am spus ca să te astâmperi şi n-ai înţeles>>.
Se încarcă comentariile...
