De ce românii din Ungaria nu au motive să sărbătorească Centenarul. „Această Unire pe noi ne-a lăsat în afara naţiunii româneşti“
0
Un reportaj realizat de Tiberiu Boca, de la redacţia de limbă română a Televiziunii ungare, spune punctul de vedere al comunităţii româneşti care acum o sută de ani a rămas în Ungaria.
În 1910, pe teritoriul Ungariei trăiau aproape trei milioane de etnici români, dar, după pierderea Transilvaniei şi Banatului, în Ungaria au mai rămas aproximativ 23.000 de români. Grupuri compacte de români erau în mai multe aşezări rurale din apropierea graniţei cu România şi în oraşul Gyula.
În reportajul realizat de Tiberiu Boca se arată că românii rămaşi în Ungaria acum o sută de ani au fost uitaţi de noul stat, România Mare. La fel s-a întâmplat şi cu conducerea României comuniste, dar şi de cea de după Revoluţia din 1989.
Românii care trăiesc azi în Ungaria nu flutură mândria naţională, nu cântă melodii patrotice, îşi văd de viaţa lor, se mai arată în reportaj. Unii spun despre ei că au fost asimilaţi.
În emisiunea de limbă română „Ecranul nostru”, de la Televiziunea Maghiară, Tiberiu Boca a realizat un reportaj prin care a dorit să arate starea comunităţii româneşti care acum o sută de ani a rămas în Ungaria.
„Românii din Transilvania, Banat şi Crişana, de dinainte de 1918, aparţineau unei minorităţi de 2,5 milioane. Era într-un bloc masiv, care a activat, a trăit ca o minoritate într-o comunitate de 2,5 milioane. Partidul Naţional Român, din anii 1890 a fost foarte atent la fiecare român din Banat şi Transilvania. Unul din Memorandişti era Aurel Suciu, din Chitighaza. Comunitatea românească din Ungaria a vrut să aparţină României, să rămână acestui bloc minoritar. Aşa că din comunităţile noastre din Ungaria de astăzi, comunitatea românilor şi-au trimis delegaţii la Alba Iulia. Această comunitate de români a avut reprezentanţi, 26 la număr, la Alba Iulia”, a spus Maria Berenyi, directorul Institutului de Cercetări a Românilor din Unagria.
Mircea Gheorghe Abrudan, istoric din Cluj-Napoca: „Delegaţii au fost votaţi şi de pe teritoriul de astăzi al Ungariei. Din cei 26 de delegaţi, jumătate erau studenţi la Budapesta. Ceilalţi erau votaţi în comunităţile respective. Cenadul unguresc, Jula, Micherechi. Cum? În biserici. S-au întâlnit duminică la biserică, li s-a transmis că Consiliul Naţional Central de la Arad a decis organizarea adunării de la Alba Iulia, şi fiecare comunitate să-şi delege, ca la vot, suveranitatea pentru cineva, care să gestioneze probleme societăţii...Părintele Romul Nestor din Cenadul unguresc a fost la Alba Iulia. După 1920, când s-a tras graniţa, s-a mutat în România”.
Realizatorul emisiunii, Tiberiu Boca, spune că în anul 1916, în momentul intrării în război, Regatul României nu a sperat că evenimentele din a doua parte a marii conflagraţii să-i aducă atâtea avantaje.
Este susţinut de istoricul Cornel Sigmirean. „Cred că România a obţinut mai mult decât era cuprins în tratatele semnate. A semnat un tratat în 1916, cu Antanta, având promisiunea că la sfârşitul războiului, în cazul victoriei Antantei, ea va dobândi Transilvania şi Bucovina. Când spunem Transilvania înteţelegm teritoriul aflat atunci în componenţa Ungariei istorice. Dar evenimentele din Rusia, colapsul Imperiului Rus şi războiul civil de acolo au permis şi unirea Basarbiei. Să spunem că România a fost, la sfârşitul războiului, în cea mai fericită situaţie posibilă, obţinând aproape mai mult decât spera”, spune Cornel Sifmirean.
„Contextul internaţional a fost de aşa natură încât evenimentele s-au scris în favoarea ei. Pentru că patru ani de război au fost cumpliţi pentru Europa, nici nu puteam face un clasament al dramelor, aproape fiecare naţiune...nici nu cred că putem să vorbim de naţiuni învinse sau naţiuni învingătoare. Pentru că toţi au avut uriaşe pierderi”, a continuat Cornel Sifmirean.
„Deciziile s-au luat dincolo, să spunem aşa, şi numai era încotro din moment ce în toamna anului 1918 s-a prăbuşit Imperiul Austro-Ungar. Dar şi Ungaria s-a năruit pentru că a rămas fără conducere stabilă, fără armată, a rămas pradă altor forţe politice de atunci. Armata română a venit fără nicio dificultate până la Dunăre, au ocupat şi Budapesta”, completează Gheorghe Petruşan, profesor pensionat din Szeged.
„Tensiunile se accentuează, drama războiului este cumplită, fiecare naţiunea vrea să se retragă din război în condiţii cât mai bune. Să-şi negocieze cât mai bine pacea. Puterea mondială, care atunci a hotărât, trebuie să recunoaştem, cum şi astăzi continuă să rămână o mare putere a lumii, a fost America. Preşedintele american a fost cel care în ianuarie 1918 a propus condiţiile de pace. A spus că acceptăm pacea cu Austro-Ungaria în condiţiile în care ei acceptă principiul autodeterminării. În ianuarie 1918, Wilson se gândea la păstrarea Austro-Ungariei, organizată într-o formulă federală. Aşa cum sunt Statele Unite ale Americii. Ideea a fost agreată de majoritatea popoarelor. Şi ungurii au îmbrăţişat ideea, sperând că prin aplicarea formulei de autodeterminare, Ungaria istorică se va desprinde de Viena şi va deveni un stat. A fost o iluzie, nu şi-a dat seama că de fapt fiecare naţiune în parte va încerca să facă acelaş lucru, de fapt aşa s-a înâmplat...”, a mai spus Cornel Sigmirean, istoric din Târgu Mureş.
Prin noua suprafaţă şi prin numărul de locuitori, unirea de la 1918, a adus României o repoziţionare în noua Europă. În Ungaria au rămas câteva zeci de mii de români.
„Din perspectiva ideii naţionale, a supravieţuirii ca entitate naţională, ceea ce a rămas după semnarea Trataului de Pace de la Trianon, numeric este prera puţin, prea mic ca să poată trăi o viaţă culturală aparte. Nu avea intelectualitate, de exemplu. Fără intelectualitate nu este viaţă spirituală, culturală. A rămas o ţărănime ca vai de ea, împrăştiată printre unguri, care nu era capabilă să reia firul vieţii culturale de odinioară, când a făcut parte din cele trei milioane de români din Ungaria anterioară. În plus, s-a abătut asupra lor regimul lui Horthy. Care a vrut să termine cu asimilarea elementelor străine rămase pe teritoriul Ungariei. Prin 1940, el şi-a băgat idee în cap să maghiarizeze chiar şi confesiunea ortodoxă. Şi-a găsit aici parteneri, ştim foarte bine”, a comentat Gheorghe Petruşan.
„Dar totuşi, prin limbă, prin tradiţie, prin cultură, se leagă de de poporul român, de această cultură, şi întotdeauna a fost conştient de acest fapt. Că şi-au păstrat-o în circumstanţe foarte vitrege. Cu pacea de la Trianon, când s-a trasat graniţa, s-a ştiut că noi am rămas în afara graniţei naţionale. Preoţii şi învăţătorii au trecut graniţa României şi comunitatea românească, care şi aşa într-un spaţiu rural, a fost decapitată pur şi simplu. A rămas aici ca vai de ea, fără intelectuali. În sat, intelectualul este preotul şi învăţătorul. Sau notarul. Dar noi am rămas numai cu trei preoţi”, a povestit Maria Berenyi.
„A fost un mar şoc pentru românii care au rămas aici. România, desigur că după război, cu ajutorul Antantei, a primit în gestionarea ei un spaţiu atât de imens, şi atâta populaţie străină, a fost ocupată cu integrarea acestora. Cu omogenizarea elementelor alogene, străine, foarte mult timp. Se confrunta cu probleme sociale foarte grave. Ştim bine câte demonstraţii şi conflicte au fost în România. Dintr-o politică care se deosebea faţă de cea a ungurilor, a abandonat partea românimii rămasă în afara statului. România a fost ocupată de problemele ei interioare... Au fost mulţi instorici care atrăgeau atenţia importanţei ca statul român să poarte grija românilor celor care au rămas în afara statului român”, afirmă Gheorghe Petruşan.
După tratatul de la Trianon, aproximativ 25 de ani românii din Ungaria au rămas fără nicio instituţie românească. Chiar şi parohiile ortodoxe existau fără nicio organizaţie. Primele instituţii ale românilor din Ungaria se înfiinţează după 1945, perioadă în care şi şcolile româneşti îşi reiau activitatea.
„Războiul, apoi noul regim, democratic la început, autoritar mai târziu, i-a salvat de această contopire definitivă în masa maghiară. Fiind viabil, după al doilea Război Mondial, cu chin cu vai ne-am refăcut o parte din instituţiile pe care le-am avut înainte de primul Război Mondial. Cu ajutorul acestora am reuşit să supravieţuim până în zilele noastre”, a mai spus Gheorghe Petruşan.
„Pentru noi, indiferent că era epoca interbelică sau epoca comunistă, 80 de ani am fost daţi uitării. Pur şi simplu, ţara mamă – sau mai corect „ţara limbă”, pentru că nu am aparţinut nicodată României. Nu putem să-i spunem că e „Ţara Mamă”, completează Maria Berenyi.
„Prin anii 80, noi, la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, am încercat să alcătuim un program de prelungire a existenţei noastre româneşti. Dar nu aveam ajutor. Relaţiile cu românii de dincolo s-au întrerupt. În perioada de 40 de ani a etapei socialiste, problema naţională de fapt nu exista”, a mai spus Gheorghe Petruşan
La începutul anilor 80, în cercurile intelectualilor români din Ungaria se accentuia tot mai mult că procesul de asimilare a comunităţii ar putea fi încetinită dacă România, aflată la câţiva kilometri, ne-ar acorda o mână de ajutorul. În anii regimului Ceauşescu nimeni nu se aştepta la un ajutor real. Evenimentele din 1989 au adus speranţe în mulţi români din Ungaria.
„După 1990, tocmai când ne-am constituit institutul, în vara anului 1993, în octombrie, o mare delegaţie a românilor din Ungaria, ne-am dus la Cluj. Cu Augustin Buzura, cu Fundaţia Culturală Română de atunci. Ne-am întâlnit cu foarte mulţi oameni, cu foarte mulţi români, care au uitat de noi. Se şi întrebau dacă mai sunt români în Ungaria. Ne-au întrebat de ce vorbim atât de prost limba, etc. Am zis aşa; oare o altă comunitate, în altă parte, dacă era izolată, fără intelectualitate, fără şcoli, fără preoţi, în ce măsură ar fi vorbit limba”, a afirmat Berenyi.
„Atunci avem şanse să ne menţinem, să supravieţuim, dacă reuşim să ne reintegrăm în viaţa spirituală românească. Împreună cu părintele Pavel Ardelean, cu ideea asta ne-am dus, în anii 90 la Bucureşti. Se pare că nu am fost înţeleşi, nu prea ştiau ce să facă cu noi. A urmat o perioadă destul de lungă când aşteptam impulsuri de la Bucureşti. Desigur că a fost o dezamăgire”, a susţinut Gheorghe Petruşan.
Această dezamăgire a crescut treptat când reprezentanţii românilor din Ungaria au văzut că România nu reuşeşte să creeze relaţii utile cu ei. Chiar dacă pe lângă istituţiile existente, după 1990 s-au înfiinţat şi alte organizaţii culturale ale românilor.
„Eu, Maria Berenyi, ca şi Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, am făcut nişte paşi. În anul centenarului, trebuie să spun, cu amărăciune, că nu la asta m-am aşteptat...Am crezut că la 30 de ani, după evenimentele din 1989, cumva relaţiile comunităţii româneşti din Ungaria, să fie mai bune. Pentru România, nu suntem interesaţi. Este un dezinteres. Ei nu concep că aici mai trăieşte o comunitate, pentru ei nu suntem importanţi. Este o comunitate precară, redusă la număr...Pentru politică, pentru alegeri, nu ne dă nimeni nicio importanţă. Această instituţie nu are un buget anual de 25 de ani...ce ar fi pentru România să ajute funcţionarea acestei instituţii?!”, a continuat directorul Institutului de Cercetări a Românilor din Ungaria.
„Ce va aduce viitorul, nu ştiu. Dar Bucureştiul trebuie să ştie că este ultimul moment când, eventual, mai poate ajuta într-o oarecare măsură. Suntem tot mai puţini, o minoritate atât de redusă la număr nu rezistă mult timp şi se întoarce cu faţa spre majoritatea ţării în care trăieşte!... Nimeni, în ţara asta nu te împiedică să vorbeşti româneşte... Nu avem o conducere care să meargă în direcţia asta în mod conştient. E un lucru normal ca această comunitate mică şi dezbinată, 1 decembrie 1918, să comemorăm acest moment. Fac o delimitare între comemorare şi sărbătoare. Nu e cazul să sărbătorim când această unire pe noi ne-a lăsat în afara naţiunii româneşti. Dar totuşi, facem parte din naţiunea culturală, nu politică, română. Ar trebuie să fim uniţi ca să ne putem prelungii cu încă câteva decenii viaţa românească în Ungaria, în care trăim de când lumea”, a mai încheiat Gheorghe Petruşan.
Astăzi, în Ungaria, conform ultimului recesământ, trăiesc în jur de 35.000 de cetăţeni de naţionalitate română. În 2001 erau doar 8.000 de etnici români, însă ultimii ani, numărul românilor a crescut de trei ori, ca urmare a deschiderii graniţelor şi stabilirea multora în Ungaria.
Cei mai mulţi români, aproximativ 7.000, trăiesc la Budapesta.
Puteţi vedea aici reportajul realizat de redacţia în limbă română a Televiziunii Maghiare, o redacţie care funcţionează din anul 1982.
Mehkerek (sau Michrechi, în limba română), din judeţul Bekes, este una dintre localităţile cu cea mai mare comunitate românească de la graniţa ţării vecine. Conform ultimului recensământ, din 2011, majoritatea populaţiei, 51 la sută, era cea maghiară. Dar interesant este că aproape toţi cei aproximativ 2.200 de locuitori vorbesc româneşte. Unii mai bine, alţii mai rău. Oamenii sunt relaxaţi şi nu sunt interesaţi de discuţii pe teme etnice.
Fotografiile din articol sunt făcute în Micherechi (Mehkerek) -Ungaria FOTO Ş.Both
Aprecierea localnicilor pentru România se vede însă la tot pasul. Steagul „roşu-galben-albastru“ flutură pe toate clădirile oficiale. Pe primărie („Casa satului“), pe Casa de Cultură „Gheorghe Dulău“, pe şcoala cu predare în limba română, pe grădiniţă, pe bibliotecă, pe clădirea unde se află azilul de bătrâni, cât şi pe clădirea poliţiei. Drapelul României se află lângă cel al Uniunii Europene şi al Ungariei. Totul în sat este bilingv. Ortodocşii sunt majoritari în Micherechi, astfel că au şi o biserică mare.
Se încarcă comentariile...
