De ce acoperă românii oglinzile la moartea unui apropiat. „Sufletul, devenit deja element al lumii oculte, constituie o prezenţă ameninţătoare“

Familia persoanei decedate urmează o serie de ritualuri pentru  trecerea într-o altă lume

Moartea este privită, în accepţiunea populară, ca un ultim drum, o călătorie sau o trecere. În multe zone ale României încă se mai păstrează ritualurile care pregătesc mortul pentru acest drum, iar pe cei din familie pentru separare.

În credinţa populară, moartea este concepută ca un „ultim drum“, iar ritualul care este respectat corespunde unei călătorii. Pregătirea pentru acest drum presupune un ciclu de acte rituale, care debutează că pregătirea mortului, care trebuie să aibă loc în camera cea mai bună, care este şi camera de oaspeţi, acest sens reflectându-se şi asupra mortului.

În ceremonialul funerar, casa şi gospodăria capătă o încărcătură spirituală specială. Anumite locuri din casă mediază trecerea: ferestrele şi porţile, pragul casei, streaşina.

Moartea nu se situează într-un raport de disjuncţie cu cel al vieţii, ca două stări diametral opuse, precum cald/

rece. 

„Mentalitatea populară nu percepe moartea ca o ruptură de nivel ce anihilează sensul vieţii, ci dimpotrivă este considerată un fenomen corolar derivat din ordinea firească (instituită de puterea divină) ce guvernează resorturile celor două lumi. Paradigma «ultimului drum» impune, ca o condiţie benefică a derulării sale, nu numai aşezarea mortului într-un spaţiu determinat ci şi într-o poziţie menită să prefigureze sensul strict al călătoriei, unic în raport cu orice altă întreprindere similară (ca formă, dar nu ca "rost"). De altfel, acest drum este perceput, la nivelul mentalului colectiv, ca fiind cel mai important, este «drumul nevăzut al trecerii, al morţii»“, arată Corina Bejinaru, în lucrarea „Moartea în casă. Performări spatiale şi comportament ritual“. 

Peste tot, mortul părăseşte casa cu picioarele înainte

Întotdeauna şi în toate zonele mortul este pus cu picioarele înainte spre uşa care marchează locul intrărilor sau ieşirilor. „Sensul prefigurat de axul morţii se defineşte printr-un raport de inversiune cu orientarea insituită în mod ritual la intrarea individului în viaţă, de aici interdicţia de a plasa patul nou-născutului «cu picioarele către prag«. În plan secund, determinarea strictă a poziţiei mortului în încăpere, ca un preambul la călătoria ce urmează, este intim asociată simbolismului celor două elemente de trecere din structura spaţiului familiar/familial: uşa, respectiv pragul. În contextul funeraliilor semantica uşii este configurată în opoziţie cu celălalt loc ce mediază trecerea - devenind liantul între intimitatea casei şi lumea exterioară- fereastra“, menţionează Corina Bejinaru.

Uşa nu este doar simbol al trecerii, ci şi al separării de familie, cu rol de protejare a familiei, precum şi a comunităţii, de refacere a echilibrului familial afectat prin pierderea unui membru.
 

Pragul are acelaşi rol ca şi uşa, mediind o trecere benefică. În multe zone din ţară, se bate de trei ori în prag, ca semn de mulţumire al celui decedat. Pragul mai are semnificaţia de ispăşire.

„Imperativul unei separări în condiţii reciproc avantajoase conturează un comportament ceremonia! axat pe riturile ce satisfac această necesitate; astfel, pragul şi podul casei sunt locurile propice unor performări rituale corespunzătoare nevoii de a anihila pericolul ca cel decedat să atragă după sine «norocul casei». Ca atare, “măsura mortului se lua cu fir de aţă şi să pune sub prag, să nu meargă norocul casii cu mortu»“, se precizează în lucrarea „Moartea în casă. Performări spatiale şi comportament ritual“.

„Moartea bună“ şi „moartea rea“

În credinţa populară există două tipuri: „moartea bună“ şi „moartea rea“. Cea bună este proprie omului religios. „Trebuie subliniat faptul că numai această «moarte bună» este concepută ca o călătorie şi presupune îndeplinirea cu stricteţe a întregului ceremonial funerar, considerat ca formă de devoţiune şi respect faţă de persoana celui decedat în atari condiţii.(...) «Moartea rea» a creat un complex cultural extrem de interesant care a dat naştere unei categorii speciale: aceea a excluşilor, sau (mai recent) marginalilor post-existenţiali. Într-o primă accepţiune (şi probabil cea mai largă) «moartea rea» se referă la cazurile unor atitudini ireverenţioase din timpul vieţii, care au atras oprobiul comunităţii (manifestat şi dincolo de momentul morţii ca atare) . Incontestabil că biserica a avut un rol hotărâtor în conturarea unor paradigme comportamentale raportate la această tipologizare a morţii. În categoria «morţii rele» se înscriu nu numai situaţiile prin care s-a eludat modelul creştin, ci şi cazurile designate de mentalitatea folclorică prin sintagma «mortului nelumit»", se prezintă în lucrarea „Moartea în casă. Performări spatiale şi comportament ritual“.

O altă tipologie este reprezentată de moartea „înainte de vreme“, care constă într-un ceremonial de tip „moartea-nuntă“. 

Patul are şi el un anumit rol în ceremonialul de înmormântare. Acesta constituie obiectul riturilor de purificare, sfera de manifestare a acestora mergând de la simpla înlocuire a aşternuturilor până la eliminarea prin ardere şi înlocuirea lui cu un altul. 

Vas spart pe locul unde a stat mortul

Locul unde a stat cel decedat în casă era supus, de asemenea, unui ritual pentru a se îndepărta orice aspect malefic. În cele mai multe cazuri, ritualul era unuil care se baza pe zgomot ca o modalitate de îndepărtare a morţii.

„Ritul ce răspundea acestei nevoi (provocarea unor zgomote puternice în scopuri apotropaice a fost frecvent semnalată în studiile asupra funeraliilor specifice aşa-numitelor "societăţi primitive"), întâlnit şi actualmente în structura ceremonialului dar cu accepţiuni uşor diferite, s-a concretizat în spargerea rituală a unui vas pe locul unde a fost aşezat sicriu!; (...) Cei chestionaţi ne-au precizat că acesta trebuia să fie vechi pentru a se putea sparge mai uşor; chiar dacă nu s-a păstrat în forma sa mai veche şi locul de performare diferă în anumite situaţii, ritul, perpetuat astăzi nu neapărat ca o formă de profilaxie rituală, ci mai degrabă ca un element al tradiţiei thanatologice, are însă aptitudinea de a linişti conştiinţa celor rămaşi că s-a făcut tot ceea ce se făcea din bătrâni“, menţionează Corina Bejinaru.

Mortul nu trebuia să se vadă în oglindă

Un alt obicei care are în prim plan siguranţa celor rămaşi este cel al acoperirii oglinzilor. „În acest sens, se impunea întoarcerea oglinzilor (sau chiar mutarea lor într-o altă încăpere) atât timp cât mortul era prezent în casă. O examinare a raţiunilor pentru care se recurgea la o asemenea practică este foarte interesantă întrucât ne dezvăluie nu numai principiile logice care structurează constructele mentalului colectiv, ci şi mutaţiile produse de-a lungul timpului ca urmare a opacizării valenţelor sale iniţiale.

Potrivit opiniei informatorilor noştri «să întorce cotătoarea, ca să nu să vadă mortu în oglindă să vie înapoi» sau «oglinda ori o întorce cu spatele ori o acopere cu ceva; zâce că să nu să vadă mortu în oglindă, să nu fie doi morţi în casă, că atunci să zâce că mai moare cineva din casă, mai duce mortu unu». Interesantă este explicaţia pe care cercetătoarea americană G. Kligman a consemnat-o ca fiind general încetăţenită la Ieud pentru fonna derivată a acoperirii oglinzilor: «Există o explicaţie oferită de mai toţi ieudenii: pentru ca preotul să nu-şi vadă imaginea reflectată», autoarea completând cu opinia preotului care considera o asemenea justificare drept o confuzie a populaţiei laice şi că adevăratul motiv ar fi acela ca «oamenii să nu vadă reflectarea fantomei mortului». (...) Această practică trebuie relaţionată pe de o parte cu vechea credinţă referitoare la prezenţa sufletului în casă pe perioada funeraliilor, iar, pe de altă parte, cu valenţele simbolice atribuite oglinzii. Pornind de la premisa potrivit căreia oglinda «are un statut ambiguu» şi constituie «o ameninţare virtuală a realităţii pe care o dublează» se poate justifica nevoia resimţită de a anihila orice potenţial pericol reprezentat de multiplicarea prin reflectare a unei stări personalizate. Ca atare, sufletul devenit deja (după instalarea decesului) element al lumii oculte ( detaşarea de trup implicând dematerializarea şi, evident, imposibilitatea perceperii sale vizuale, factor esenţial pentru apetitul cognoscibilităţii imediate specifice mentalului colectiv) constituie o prezenţă ameninţătoare a cărei replicare este literalmente nedorită“, mai prezintă Corina Bejinaru.

Semnificaţia obiectelor care se pun în sicriu 

Dintr-o altă perspectivă, ce completează imaginea sicriului ca loc al ultimei rezidenţe, trebuie subliniat faptul că el devine spaţiu personalizat prin trăsătura comună ce uneşte obiectele inventarului funerar; tot ceea ce se depune alături de mort au aparţinut acestuia în timpul vieţii, dar nu marchează în mod necesar o strictă individualizare a decedatului. Fiind de regulă obiecte utilizate în mod cotidian, respectiv obiecte ce definesc statutul de «călător» atribuit sufletului în perioada imediat următoare înhumării, constituirea inventarului funerar urmează principiile vechiului complex cultural derivat din natura angoasantă şi obscură a morţii ca fenomen, şi anume perspectiva terifiantă a unei posibile reîntoarceri literalmente nedorită. Configurată ca un veritabil apotropeu, depunerea diverselor obiecte în sicriu asigură o relativă familiaritate unui spaţiu perceput, prin natura sa, ca respingător şi odios.