Cum a fost proclamată România regat. „Primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României“

Ridicarea României la statutul de Regat a fost precedată de proclamarea Unirii Principatelor Moldova şi Ţara Românească, în 1859, precum şi de dobândirea independenţei de stat, în 1877.

„Problema transformării României în regat a preocupat neîntrerupt cercurile politice conducătoare de la Bucureşti încă din momentul (dacă nu chiar de dinaintea) semnării Tratatului de la Berlin, la 1/13 iulie 1878. Pe de altă parte, în lumea politică şi diplomatică exista o stare de expectativă generală privind înfăptuirea acestui act; ca un exemplu, domnitorului Carol îi fuseseră adresate, în mod anticipat, felicitări de către Mihail Sturdza, fostul domnitor al Moldovei, aflat la Paris; de asemenea, în şedinţa din 10/22 mai 1877, Dumitru Brătianu îl salutase pe Carol I drept primul rege al României. Presa, atât cea din ţară, cât şi cea din străinătate, vehicula şi ea posibilitatea instituirii Regatului. Din acest punct de vedere, recunoaşterea independenţei statului în plan internaţional, în primul rând de către Marile Puteri, apărea ca o condiţie sine qua non pentru reuşita unui asemenea act istoric. Astfel, alături de o asiduă campanie diplomatică, dublată de măsuri în plan intern, în vederea soluţionării acestei chestiuni, reprezentanţii guvernului liberal de la Bucureşti au desfăşurat inclusiv tratative şi acţiuni având ca obiectiv facilitarea actului în sine“, arată istoricul Codrin Murariu într-o lucrare apărută în publicaţia „Constalaţii ieşene“.

Legea stabilirii succesiunii la tron

Primul pas pentru instaurarea regatului a fost votarea de către Camera Deputaţilor şi Senat a legii prin care se stabilea succesiunea la tron. „Meritele incontestabile ale lui Carol I, dovedite pe  parcursul a 15 ani de domnie, precum şi nevoia de stabilitate internă şi externă pledau în favoarea eforturilor de obţinere a unui acord general, la nivelul partidelor politice, privind chestiunea proclamării regatului. Un prim pas în acest sens a fost făcut în 1880, când Senatul şi Camera Deputaţilor au votat, pe 1/13 decembrie, respectiv pe 4/16 decembrie, legea prin care era reglementată succesiunea la tron. Concret, datorită reuşitei lui Carol de a convinge trei membri ai familiei sale să accepte articolul 83 din Constituţie, prin care se preciza că, în absenţa unui moştenitor direct, succesiunea revenea celui mai vârstnic dintre fraţii domnitorului sau descendenţilor săi, opoziţia a fost de acord cu desemnarea lui Ferdinand, nepotul de frate al domnitorului, ca prinţ moştenitor. Astfel, viitorul act al proclamării Regatului României dobândea un triplu înţeles, rolurilor de stimulent al luptei pentru realizarea unităţii statale a românilor şi de factor esenţial al sporirii prestigiului României în plan extern adăugându-li-se cel de element de consolidare a monarhiei şi a imaginii lui Carol I, cu precădere în plan intern“, precizează istoricul Codrin Murariu.

Încercarea formării unui guvern de coaliţie

Viaţa politică din România era destul de agitată, ca urmare a disensiunilor dintre liberalii aflaţi la putere şi conservatorii din opoziţie. De asemenea, conservatorii erau şi ei scindaţi în privinţa politicii centrale, în interiorul partidului existând mai multe curente. În plus, la toată această situaţie, tentativă nereuşită de asasinare a prim-ministrului I. C. Brătianu a captat toată atenţia opiniei publice. Aceste elemente au pus în pericol actul transformării României în regat.

Carol I avea nevoie, însă, de o recunoaştere din partea tuturor structurilor politice a actului prin care România devenea regat. „Viziunile de politică externă, dar şi orientarea pro-monarhistă a „Junei Drepte” din cadrul Partidului Conservator au jucat, credem, un rol preponderent în decizia lui I. C. Brătianu de a se adresa exclusiv acestei facţiuni atunci când, răspunzându-se dorinţei lui Carol I de a se da instituirii regatului un caracter de reprezentare naţională, au început tratativele pentru formarea unui guvern de coaliţie. Cu toate acestea, P. P. Carp a evitat un răspuns ferm, motivând necesitatea unei consultări prealabile a conducerii clubului conservator. (…) Pentru conservatori, cea mai important! condiţie pentru participarea la un guvern de coaliţie era aceea conform căreia ei urmau să ocupe o serie de funcţii-cheie, Lascăr Catargiu dorindu-ş i preşedinţia Senatului. Pe de altă parte, însă, conservatorii nu erau mai puţin conştienţi de faptul că o colaborare cu liberalii aflaţi la conducere pentru înfăptuirea proclamării Regatului le-ar fi sporit acestora din urmă creditul politic. Putem considera, aşadar, cp perspectiva unui guvern de coaliţie apărea ca o problem! relativ controversată pentru Partidul Conservator. Demersul lui I. C. Brătianu s-a soldat, finalmente, cu un eşec, în şedinţa clubului conservator din 27 februarie / 9 martie 1881 hotărându-se ca propunerea prim-ministrului să fie aprobată doar dacă va fi adresată întregului partid, ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat“, arată Codrin Murariu.

Discursul lui Titu Maiorescu care a grăbit proclamarea regatului

Alegerea momentului proclamării regatului l-a surprisn chiar şi pe Carol I. „Proclamarea a venit atât de repede, încât eu însumi am fost surprins. Ţi-am scris de curând […] că eu insistam pentru 10/22 mai, dup aceea m-am lăsat convins pentru ca proclamarea regatului să aibă loc în ziua mea de naştere (8/20 aprilie)  şi am cedat până la urm ca să aibă loc zilele acestea (14/26 martie)”.

Cu o zi înainte de adoptarea Legii pentru proclamarea ca regat a României, Titu Maiorescu avusese un discurs în care insinua că liberalii aflaţi la putere optau, pe ascuns, către menţinerea republicii. Acesta a mai pledat şi pentru un control asupra presei, în urma exceselor care bulversau opinia publică.

Iată ce spunea Maiorescu cu privire la luarea deciziei de proclamare a regatului: „Simţeau înfrângerea şi hotărâră spre a para lovitura, să proclame a doua zi regatul. Aceasta se şi făcu, din iniţiativa Camerei (General Lecca!! propunător), sâmbătă, 14/26 martie 1881, şi Lecca a motivat cu cuvântarea mea de ieri. Votat în unanimitate şi eu împreună; apel nominal. La ora 4 ne-am dus la Senat, care a votat de asemenea în unanimitate. La ora 6 am fost cu toţii la Palat (L. Catargi şi Gen. Florescu însă n-au venit). Noul rege a subscris legea în prezenţa noastră […] Eu salutat peste tot, cu veselie, ca făcător de rege”.

De la vot au lipsit un număr semnificativ de parlamentari 

„S-a creat, astfel, impresia că proclamarea regatului constituia mai curând o ripostă la adresa acuzaţiilor formulate cu o zi înainte de junimişti, ei fiind percepuţi, în acest sens, ca un factor esenţial de presiune asupra guvernului. După cum era de aşteptat, măsura în cauză a contribuit la o diminuare considerabilă a solemnităţii actului, precum şi a ideii de raliere a tuturor formaţiunilor politice în jurul lui. De asemenea, importanţa pe care un asemenea act istoric ar fi trebuit să o dobândească a fost micşorată inclusiv prin absenţa unui număr de 42 de deputaţi şi a 27 de senatori. Prin urmare, participanţii la votul unanim au fost 99 în Camera Deputaţilor şi 40 în Senat“, arată istoricul Codrin Murariu. 

Conţinutul Legii pentru proclamarea ca regat a României era următorul: 

1. România ia titlul de Regat, Domnul ei, Carol I, ia, pentru Sine şi moştenitorii Săi, titlul de rege al României. 2. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal.

Reacţia lui Carol I în urma proclamării regatului

Carol I a răspuns în urma anunţului făcut cu privire la aprobarea legii în Camera Deputaţilor şi Senat.

„Eu primesc dar titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface de loc legăturile strânse cari mă unesc cu poporul meu […] Să dea Dumnezeu ca primul rege al României să se bucure de aceeaşi dragoste, cari a răsplătit pe ultimul prinţ de toate necazurile”.

Consecinţele actului prin care România a devenit Regat

La nivelul vieţii politice interne, consecinţele proclamării Regatului României au avut o importanţă indiscutabilă. În primul rând, s-a luat decizia ca, din cauza coincidenţei cu funeraliile ţarului Alexandru al II-lea, festivităţile încoronării să aibă loc pe 10/22 mai 1881. La 1/13 aprilie, au fost votate articolele care transformau termenii de «Domnitor» şi «Principatele Unite» în «Rege», respectiv  «Regatul României». 

O alt măsură a fost demisia, la 5/17 aprilie, a guvernului condus de I. C. Brătianu, explicaţia oficială constând în acordarea posibilităţii de decizie suveranului, având în vedere contextul creat de proclamarea regatului.

Brătianu argumenta, de asemenea, că motivul pentru care nu a demisionat imediat după acest act s-a datorat necesităţii discutării şi aprobării bugetelor în Cameră. Cu toate acestea, decizia demisiei s-a datorat, în bună măsură, credem, eşecului formării unui guvern de coaliţie cu Partidul Conservator, fruntaşul liberal dorind inclusiv o atenuare a atacurilor la adresa grupării pe care o conducea.