Cum erau trataţi nevoiaşii în Ţara Românescă. „În toate duminicile şi sărbătorile cele mari se va da fiecăruia cerşător şi cerşătoare câte o litră vin“

Cum erau trataţi nevoiaşii în Ţara Românescă. „În toate duminicile şi sărbătorile cele mari se va da fiecăruia cerşător şi cerşătoare câte o litră vin“

Primele adăposturi pentru cerşetori funcţionau pe lângă mănăstiri

Primele adăposturi destinate cerşetorilor au luat fiinţă în Ţara Românescă pe lângă mănăstirile Malamuc şi Mărcuţa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cerşetoria a apărut în Tara Românească în ultimele decenii ale secolului al al XVIII-lea, în ultimele faze ale domniei fanariote.

„Crizele care au lovit Europa la începutul epocii moderne (1480-1482, 1525-1526) au determinat o creştere fără precedent a numărului de săraci transformaţi rapid în hoarde de cerşetori şi percepuţi în scurtă vreme drept vectori principali ai bolilor contagioase şi ai tulburărilor sociale. Măsurile împotriva cerşetoriei trec în domeniul represiunii propriu-zise, dar violenţa pe care o atinge această represiune în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, nu este nici pe departe direct proporţională cu dimensiunile reale ale fenomenului pauperizării şi marginalizării anumitor categorii sociale. În secolul al XVII-lea, reforma asistenţei devine un element al ideologiei statului modern, care îşi constituie propriului aparat represiv inclusiv pe seama diferitelor experienţe din lupta împotriva vagabondajului şi a cerşetoriei. (…) În Ţara Românească, primele raportări clare ale puterii politice la problemele ridicate de prezenţa, probabil deja semnificativă, a cerşetorilor în spaţiul public, datează din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea. Din punct de vedere al organizării politice, ele corespund ultimelor faze ale domniilor fanariote, promotoare ale unui tip de putere monarhică atotcuprinzătoare, dar cu veleităţi modernizatoare, sprijinită pe un destul de nou şi foarte numeros aparat birocratic - administrativ. Ataşamentul faţă de gândirea elenistică şi de raţionalismul antichităţii greceşti a deschis spiritul fanariot filosofiei europene a secolului al XVII-lea. Fanarioţii au introdus în sud-estul Europei ideile dreptului natural, utilitarismului şi raţionalismului, i-au admirat pe filosofii moderni şi pe materialiştii francezi ai secolului al XVIII-lea asumându-şi deopotrivă un pragmatism politic al cărui obiectiv principal era binele comun. În pas cu gândirea europeană a timpului lor, ei păstrează legătura cu trecutul de la care se revendică prin ortodoxie“, arată istoricul Ligia Livadă – Cadeschi în lucrarea „Institutele pentru săraci din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea Îndestularea cerşetorilor şi a smintiţilor de la Mărcuţa“. 
 

Cerşetoria era interzisă

Cerşetoria este recunoscută de autorităţi ca o problemă a societăţii şi autorităţile iau primele măsuri la nivel instituţional pentru reducerea fenomenului. Cerşetoria era interzisă, iar cei care aveau o dizabilitate erau trimişi la mănăstiri.

„Asumarea publică a sprijinului acordat săracului va uza astfel până târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, de argumente deopotrivă civice şi religioase. Prima slujbă domnească, Departamentul Epitropiei Obşteşti, în a cărei sarcină cădeau săracii (bolnavi şi invalizi din păturile populare ori scăpătaţi din straturile medii sau chiar superioare ale societăţii), orfanii, şcolile şi problemele edilitar-gospodăreşti ale Bucureştilor, datează din 1775. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, domnii Ţării Româneşti încep să ia o serie de măsuri concrete împotriva cerşetorilor din stradă. Pitacele lor se succed cu o cadenţă care dă seamă nu numai de constanţa preocupărilor princiare pentru sănătatea supuşilor şi igiena socială, ci şi de îndârjirea cu care domnia tinde să se înstăpânească în spaţiul public. (…) Pitacul din 1794 defineşte fără echivoc prezenţa cerşetorilor pe străzile Bucureştilor drept catahrisis, ori semnificaţia acestui termen grecesc e cea de «abuz, ieşire din legalitate». Ca regulă generală, cerşitul public era interzis cu desăvârşire, bolnavii necontagioşi erau internaţi în spitalele pentru săraci, cerşetorii estropiaţi erau trimişi în ţară pe la mănăstiri, iar cei valizi erau obligaţi să-şi găsească de lucru, sub ameninţarea pedepselor corporale ori a expulzării dincolo de graniţa principatului“, mai prezintă istoricul. Spitalele, şcolile publice şi casele făcătoare de bine şi de folos obştesc cădeau, conform Regulamentului Organic al Valahiei, în sarcina ministrului Trebilor din Lăuntru. 
 

Prima instituţie pentru săraci 

În Regulamentul Organic din 1847, de asistenţa socială se ocupa Eforia Caselor Făcătoare de Bine. Instituţia fusese creată în 1832, iar responsabilitatea bunei funcţionări a activităţii sale revenea logofătului Trebilor Bisericeşti, mijlocitor între aceste case şi domnie. „Eforia era condusă de trei efori, sub controlul cărora se afla Direcţia Caselor Făcătoare de Bine alcătuită dintr-un director, un casier, un secretar, un registrator şi doi logofeţi. Casele Făcătoare de Bine erau alcătuite din Casa copiilor sărmani, Casa milelor, Casa schiturilor şi bisericilor, Casa rezervei, Casa cerşetorilor. Organizarea efectivă a noii instituţii şi mai ales îndeplinirea practică a atributelor ce-i reveneau este dificilă şi deloc lipsită de sincope care lovesc întotdeauna dramatic destinele deja fragile ale beneficiarilor ei.

Principalele piedici în transformarea Eforiei într-o instituţie realmente eficientă au fost centralizarea excesivă şi finanţarea, întotdeauna defectuoasă, de la bugetul statului. Activitatea Eforiei, apoi a direcţiei, viza trei obiective principale: punerea în funcţiune a două institute, unul pentru cerşetori, celălalt pentru copiii orfani mai mari de trei ani, alcătuirea listelor de săraci care urmau să primească milă, fără a fi adăpostiţi în sus numitul institut şi organizarea ajutoarelor pentru copiii mai mici de trei ani (plasarea la doici). Eforturile noii instituţii, deşi reale şi susţinute, nu produc rezultate semnificative, din cauza lipsei autonomiei financiare şi a dreptului de decizie.

Dacă în ceea ce priveşte plasarea copiilor abandonaţi la doici şi înmormântarea morţilor săraci, Eforia este silită prin însuşi caracterul intempestiv al respectivelor evenimente să se mişte eficient, în ceea ce priveşte asistarea permanentă a săracilor şi mai cu seamă înfiinţarea institutului cerşetorilor, rezultatele sunt modeste şi sortite unui eşec aproape permanent“, se prezintă în „Institutele pentru săraci din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea Îndestularea cerşetorilor şi a smintiţilor de la Mărcuţa“.
 

Mănăstirea Malamuc

Înfiinţarea unor adăposturi pentru cerşetori a rămas mult timp la stadiul de proiect din cauza faptului că nu s-a asigurat finanţarea necesară. „În anul 1839 casa cerşetorilor ajuta 41 de cerşetori din Bucureşti cu câte 15 lei pe lună şi întreţinea 60 de cerşetori în schitul Malamuci cu câte 1 leu pe zi. Deşi pare o soluţie de ceva mai lungă durată, găzduirea cerşetorilor la Malamuc Prahova stă sub semnul provizoratului. Un schimb de rapoarte între eforie şi Mitropolie, din septembrie 1838, precizează că «institutul este vremelniceşte aşezat de înalta stăpânire la acest loc». Oricum zilele aşezământului erau numărate; de această dată indolenţei sau neputinţei administrative i se substituise furia apelor. În iulie 1838, îngrijitorul cerşetorilor de la Malamuc anunţa cinstita Eforie că «de la leat 1837 cu plinirea apelor şi până acum, mâncături şi stricăciune s-au făcut de apa Prahovii cu surparea malurilor încât de va mai veni încă de vreo 2, 3 ori după

cum au venit şi acum, cu adevărat că trebue să se surpe şi odăile unde lăcuiesc cerşătorii, cât şi sfânta biseric㻓, menţionează Ligia Livadă – Cadeschi.

Schitul Malamuc a dispărut în cele din urmă, surpat de apa Prahovei. Potrivit cercetătorului, de la numele schitului provine şi cuvântul balamuc. 
 

Adăpostul a fost mutat mănăstirea Mărcuţa

Ospiciul de alienaţi de la mănăstirea Malamuci este mutat mănăstirea Mărcuţa. „În jurul anilor 1840 sunt menţionaţi în documente bolnavi săraci sau cerşetori trimişi la Mărcuţa, pentru ca din 1843 să apară constant în acte Institutul smintiţilor şi cerşătorilor de la Mărcuţa. Ctitorie boierească de la sfârşitul secolului al XVI-lea, mănăstirea Mărcuţa ajunge, la sfârşitul secolului următor în proprietatea Mitropoliei, pentru ca între 1774-1863 să devină ctitorie a familiei Ipsilanti. În 1782 este deschis aici un spital pentru sărmani, în 1813 sunt reparate clădirile pentru adăpostirea spitalului Filantropia, iar în 1828 este mutat aici ospiciul de alienaţi de la mănăstirea Malamuci, administrat apoi de Eforia Spitalelor Civile.

În 1848 este adusă de la schitul Malamuc - Buzău o icoană făcătoare de minuni, considerată nu fără legătură cu răspândirea termenului balamuc pentru ospiciul de alienaţi care a funcţionat între 1820 / 1840-1925. Vocaţia socială a Mărcuţei era deja confirmată în epocă. Marele Vornic din Lăuntru, Matei Ghica menţionează la 1836 bolnavii săraci din Bucureşti, atinşi de boala lumească, internaţi şi trataţi gratuit aici“, se mai precizează în lucrarea „Institutele pentru săraci din Ţara Românească în prima jumătate a secolului al XIX-lea Îndestularea cerşetorilor şi a smintiţilor de la Mărcuţa“.
 
Din anul 1843 stabilimentul este denumit Institutul smintiţilor şi cerşătorilor de la Mărcuţa.
Către jumătatea secolului al XIX-lea, statul asista deci, în Ţara Românească, de o manieră sau alta, circa 100 de cerşetori pe an.
 

Hrană bogată

Hrana oferită era bogată, iar la sărbători şi în zilele de duminică, celor internaţi li se oferea chiar vin: „Regimul alimentar pe care administraţia îl doreşte introdus în cele două institute este descris aproape în detaliu. Astfel, «în zilele de dulce contracciul va da pentru un om pe zi câte o pâine de una oca de cea mai bună ce se va afla în târg şi carne de vacă una litră. Sare şi ceapă câte 8 dramuri, legume câte o litră şi oţet câte 15 dramuri. <...> Legumile se socotesc grâu, bulgur, arpăcaş, varză dulce sau acră, cartofi, brojbe (napi, gulii, n.n.), prune, fasole verde, mazăre, bob verde sau uscat, după timp, castraveţi acri, însă aceştia cum şi varza acră să se dea câte o litră legume şi o litră zeamă de fieşcare om, orez şi fidea pentru cei bolnavi după găsirea cu cale a doctorului. În zile de post pentru un om va da pâine iarăşi de una ocă <...> fasole sau linte 80 dramuri, ceapă, sare, pătrunjel câte 8 dramuri, oţet câte 15, praz câte un fir de mijloc sau câte o ridiche mare, varză acră sau castraveţi acrii, precum s-au zis mai sus. Aceste legume precum şi cele în zi de dulce ce s-au numit mai sus se vor schimba în toate zilele astfel încât să se dea pe rând toate câte aici se numesc după timpuri. <...> La toate sărbătorile în post precum şi la praznicile zilelor de peşte, va da şi acestora câte o litră peşte gătit, de va fi sărat cu orez şi cu unt-de-lemn, iar de va proaspăt cu borş sau zeamă de varză. Va da în zioa praznicului Învierii Domnului tutulor sărmanilor câte un cozonac mic şi doă ouă roşii. <..> În toate duminicile şi sărbătorile cele mari va da fiecăruia cerşător şi cerşătoare câte o litră vin, asemenea şi la toate sărbătorile cele mari de peste an câte 25 dramuri rachiu de prune, iar la smintiţi vin, rachiu numai după povaţa doctorului institutului. La toţi cerşătorii va da pe fiecare lună câte 5 ocă tutun rumânesc în priimirea îngrijitorului, iar la smintiţi se va da osebit după povaţa doctorului»”, mai prezintă istoricul.
citeste totul despre: