Minunatul port al oltencelor în vechime. Prin ce gest ritualic schimba naşa pe vecie condiţia finei din virgină în nevastă

Nevestele nu se mai prezentau descoperite în comunitate Foto: Claudia Balaş, Muzeul Judeţean Olt

Costumul popular spunea odinioară foarte multe despre cel care-l purta, despre zona de provenienţă, despre starea civilă, despre clasa socială etc. Femeile se pieptănau altfel odată ce înaintau în vârstă sau deveneau soţii şi hainele de lucru erau diferite de cele de sărbătoare.

Portul popular din Olt începe să fie studiat foarte târziu de etnografi, după 1960, ne spune muzeograful Rada Ilie în lucrarea „Costumul femeiesc din zona Olt“, publicată în anuarul Muzeul Oltului (2012), până atunci toate eforturile fiind concentrate pe zona Romanaţi.

Mai mult, ani de-a rândul, costumul specific Oltului era menţionat ca fiind cel cu zăvelci negre, cusute cu fir galben în benzi orizontale în partea de jos, costum procurat, de obicei, din târgul de la Drăgăşani, însă adus de negustori de la Sibiu.

Oltul a avut însă, au descoperit ulterior etnografii, îmbogăţind totodată extraordinar zestrea de exponate prin achiziţii de costume autentice, istoria lui vestimentară, strâns legată de preocupările zilnice.

În produsul finit, straiele de lucru sau de sărbătoare, se regăsesc preocupări ca torsul, ţesutul, vopsitul, cusutul, cojocăritul, sumănăritul. Se foloseau mult ţesături din lână, in, cânepă sau bumbac.

„În zilele de sărbătoare purtau în păr flori sau diferite plante mirositoare“

„Gătela capului“ era un ritual căruia femeile, indiferent că erau bogate sau sărace, îi acordau, ca şi astăzi, o mare importanţă. În funcţei de vârstă se adopta şi pieptănătura.

Fetele de până la 7-8 ani purtau părul scurt, rotunjit în jurul capului. Fetele mai mari purtau părul cu cărare pe mijlocul capului şi împletit în două codiţe legate cu „pleteri“ (fire de aţă colorată), lăsate să cadă pe spate. În această perioadă aveau voie să meargă oriunde cu capul descoperit. La muncă îşi acopereau capul cu un tulpan alb, de formă triunghiulară, împodobit cu dantelă croşetată. „În zilele de sărbătoare purtau în păr flori sau diferite plante mirositoare“, menţionează muzeograful Rada Ilie în lucrarea sa.

Lucrurile se schimbă de la căsătorie. Nevestele îşi împletesc de acum părul într-o singură coadă, pe care o strâng coc la ceafă şi o prind cu „crăcăni“ din metal. În zilele obişnuite poartă tulpan alb, iar în cele de sărbătoare maramă din borangic, lăsând colţurile „cu alesături“ să cadă pe umeri.

Trecerea de la condiţia de fată la cea de nevastă are loc în seara nunţii, printr-un adevărat ritual, care se mai păstrează şi astăzi: „În ziua nunţii, pieptănătura era mai deosebită. În cozi se puneau frumoase panglici colorate, iar pe cap o maramă cu o bentiţă din mărgele colorate sau paiete. Se mai purta şi un fes roşu împodobit cu monede de argint la frunte, peste care se aşeza marama din borangic. Găteala capului din ziua nunţii era cea care o deosebea pe mireasă de restul tinerelor care luau parte la ceremonie şi care purtau, toate, tot costume populare. După terminarea ceremonialului, naşa era cea care scotea toate podoabele de pe capul miresei şi îi aşeza un tulpan alb sau o maramă. De acum ea nu mai avea voie să rămână cu capul descoperit în faţa membrilor familiei sau ai comunităţii“, menţionează Rada Ilie.

„Cămaşa se purta scurtă până la brâu şi se numea ciupag“

Piesa definitorie a costumului românesc, spun specialiştii, este cămaşa. Oltencele purtau mai multe tipuri de cămăşi, cele mai răspândite, poate  şi pentru că erau simplu de realizat, fiind cele încreţite în jurul gâtului. „Din punct de vedere al croiului se foloseau patru foi drepte pentru piept, spate şi mâneci, la care se adăuga o broşchiţă sub braţ (o bucată mică de pânză, de aproximativ 15 centimetri). Spatele, pieptul şi mânecile se încreţeau şi se prindeau într-o bentiţă îngustă numită guler. Cămaşa se purta scurtă până la brâu şi se numea ciupag“, ne lămureşte muzeograful.

Portul popular oltenesc, o bogăţie etnografică Foto: Claudia Balaş, Muzeul Judeţean Olt

Mai exista cămaşa dreaptă, purtată mai mult de femeile în vârstă, iar un model mai nou îl constituie cămaşa cu platcă, purtată mai mult în timpul săptămânii. „Platca era de formă dreptunghiulară şi de ea se prindeau piptul, spatele şi mânecile, uşor încreţite“.

După tehnica de ornamentare, în Olt se disting trei categorii: cămaşa cusută cu punct românesc, sau în muscă, cămaşa aleasă în război şi cămaşa lucrată în fire trase (în şabac).
Ciupagul, chimeneagul sau cămaşa scurtă, de care am vorbit până acum, se completa cu poala lungă lucrată de obicei în aceeaşi nuanţe cu cămaşa. Peste poală se puneau zăvelcile, de formă dreptunghiulară, de aproximativ 80-90 centimetri lungime şi 60 centimetri lăţime. Zăvelcile erau ţesute în casă şi realizate diferit cele pentru zilele obişnuite de cele pentru sărbători.

Ciorapii din lână împletiţi în casă şi opincile făceau parte din costumul de iarnă, de-abia la început de secol XX pătrunzând încălţămintea din comerţ, pe care, oricum, nu şi-o permiteau toate. Vara purtau tusluci sau cipici, confecţionaţi tot de ele.

Şuba din dimie era haina groasă pentru iarnă, confecţionată de meşteri specializaţi din ţesătură de casă. „La costumul de lucru şubele erau seine (culoarea naturală a lânii) şi erau decorate cu lână albă. În comunele Scorniceşti, Cungrea, Spineni, Vultureşti, Făgeţelu s-a mai purtat şi cortel, o haină de dimie neagră, decorată cu găitane bleumarin. Pentru perioada de iarnă, haina nelipsită de la costumul de lucru şi de sărbătoare a fost pieptarul fără mâneci şi cojocul din piele de miel sau de oaie, lucrate de meşteri cojocari din zonă“, mai spune muzeograful Rada  Ilie în lucrarea „Costumul femeiesc din zona Olt“, menţionând ca dovadă fresca bisericii din Ibăneşti, ctitorită, în secolul XVIII, de ţărani, care apar îmbrăcaţi în şube şi cojoace.