„Cina cea de taină“ în viziunea unui sculptor amator din Satu Mare. A început să lucreze în lemn abia când a ieşit la pensie
0
Sătmăreanul Vasile Dragoş a început să sculpteze la bătrâneţe, după ce a ieşit la pensie. În scurt timp, numărul creaţiilor sale reuşite s-a înmulţit, iar acum reuşeşte să-şi întreţină financiar pasiunea.
Vasile Dragoş este pensionat de boală, după o viaţă în care a lucrat cu fierul, atât ca mecanic auto cât şi ca lăcătuş mecanic. Spune că a avut mereu o atracţie către lemn, venită pe linie paternă, dar a aşteptat până la pensie ca să-şi urmeze "chemarea".
„De mic pot să zic că eram tot cu brişca în mână, tot făceam aşchii, dar nu am făcut asta profesionist şi dedicat. Abia de vreo 20 de ani de când am ieşit la pensie am început să dezvolt pasiunea asta şi să îi dedic mai mult timp”, afirmă pensionarul sculptor.
Nu are un program fix de muncă. Sunt zile când alte treburi casnice îl reţin şi nu îl lasă să intre în atelier deloc, dar sunt zile în care îl poate prinde şi miezul nopţii lucrând la ceva.
„Acum sunt puţin în întârziere, că am programată expoziţie de către Uniunea Artiştilor Plastici din Satu Mare acuma în martie şi nu prea am cu ce merge. Adică am eu lucrări mai vechi, dar mie mereu mi-a plăcut să duc vreo 15 lucrări noi la fiecare expoziţie anuală individuală. Anul ăsta n-oi avea ce face şi oi duce şi din alea mai vechi”, afirmă Vasile Dragoş.
Lemnul pentru sculptor este un prieten, dar se foloseşte şi de puterea vorbelor pentru a-l face să îl asculte.
„Te bag pe foc dacă nu mă asculţi şi nu ieşi ce vreau eu, aşa le zice tata când se apucă de muncă”, afirmă şi Virgil Dragoş, fiul sculptorului.
Sculpturile au cunoscut în decursul anilor diferite esenţe de lemn, de la cele mai moi, la început, până la nuc, în care spune că acum îi place să lucreze cel mai mult. O sculptură deosebită este una realizată într-un lemn de Tisa, care are interiorul roşu şi le e greu unora să creadă că nu este şlefuit şi vopsit. Cu câteva excepţii, sclupturile sunt făcute din bucăţi de lemn primite sau adunate din cine ştie ce locuri, fără să fie alese în mod special.
„Acum, nu de mult, erau cei de la salubritate pe stradă la noi şi curăţau copacii şi tata a văzut o cioată care îi plăcea lui şi ar fi zis că îi iese ceva sculptură din ea şi s-a şi dus la băieţi să îi întrebe dacă nu i-o dau lui”, afirmă fiul sculptorului.
„Lemnele nu le aleg, sculptez în orice, şi în nuc şi în măr şi în păr, doar că sunt mai greu de găsit. Dar când taie cineva câte un pom în curte mai aleg şi eu câte o bucată de lemn”, afirmă sculptorul.
Odată ales, lemnul are procesul său până ajunge să se transforme în operă de artă. Uscarea este cea mai importantă, pentru ca lemnul să nu mai lucreze după ce este sculptat.
Operele sunt din cele mai diverse, cu o oarecare preponderenţă către scene biblice şi icoane bisericeşti, precum şi panoplii pentru trofeele de vânătoare, toate acestea şi pentru că în această zonă există o oarecare piaţă de vânzare a operelor de lemn. Zeci de sculpturi stau în „camera cu poveşti” a domnului Vasile, unele de mai bine de 10-15 ani, fără să le vrea nimeni, deşi ele au o poveste şi transmit un mesaj.
„Fiecare sculptură are o poveste, reprezintă ceva ce m-a inspirat la un moment dat, ce m-a impresionat, ce m-a marcat de-a lungul anilor. Am o sculptură de exemplu, cu două feţe, în care am reuşit să surprind momentul din viaţa satului de a culege mălaiul. Pe o parte sculpura prezintă o mână cu un stiuleţe de mălai iar pe partea astalaltă se vede o gură care ţine mălaiul între dinţi”, afirmă sculptorul.
În colecţia lui de sculpturi se pot întâlni ţărani cu opinci, pirande autentice cu păr împletit, animale diverse, dansuri în pereche transpuse în firme abstracte, animale, dar şi chipuri de domnitori, Vlad Ţepeş şi Alexandru Ioan Cuza fiind cei cu care se mândreşte cel mai tare.
Nici situaţia politică nu îi scapă sculptorului Vasile Dragoş, care are un simţ al umorului fin.
„Am avut o expoziţie şi broasca asta ţestoată şi melcul le-am pus spate în spate şi le-am pus aşa un elastic şi în faţa lor am pus plăcute cu „Spre democraţie”. Voiam să transmit cam cum văd eu situaţia în ţară. Unii s-au amuzat, alţii nu au înţeles nimic”, afirmă autorul lucrării.
Pentru că din vânzarea de sculpturi nu îşi acoperă nici măcar curentul pe care îl consumă în atelier pentru realizarea lor, sculptorul se gândeşte să caute un public pentru operele sale în altă parte, la mănăstiri sau chiar să le dea străinilor, deşi şi-ar dori să ajungă la unele persoane care cunosc poveştile din spatele unei ţărănci cu fiul ei, a unei femei îngenuncheate să se roage sau a unui cioban cu fluierul sau cu toiag.
Se încarcă comentariile...
