Ce moaşte adăposteşte „Athosul României”, locul unde femeile nu au voie să intre, sub un cumplit blestem
0
Mănăstirea Frăsinei, singura din ţară rămasă nesecularizată în urma legii lui Cuza şi totodată unica în care accesul femeilor este interzis, îşi leagă numele de cel al Sfântului Calinic de la Cernica.
În 2012 erau aduse pentru prima dată la Vâlcea moaştele Sfântului Calinic de la Cernica chiar la mănăstirea pe care acesta a ctitorit-o şi unde a lăsat un blestem cu limbă de moarte: acela ca niciodată vreun picior de femeie să nu calce în ea.
Acesta este motivul pentru care Mănăstirea Frăsinei, din comuna Muereasca, judeţul Vâlcea, este considerată şi astăzi „Athosul României”, fiind singura din ţară unde se practică această interdicţie. Lăcaşul de cult este oarecum izolat, ascuns între dealuri, la nici 10 kilometri depărtare de Defileul Oltului şi de Munţii Cozia.
GALERIE FOTO CU NOUA RACLĂ CU MOAŞTELE SFÂNTULUI CALINIC DE LA CERNICA, DE LA FRĂSINEI
Apoi, din 2014 – Aducerea moaştelor Sfântului Calinic de la Cernica - reprezintă un eveniment marcat în calendarul creştin ortodox din Oltenia.
Anul acesta, în luna mai, a fost sfinţită noua raclă cu moaştele sfântului, una din argint, de la Frăsinei, eveniment la care au luat parte preoţi inclusiv de la Muntele Sfânt, slujba de sfinţire fiind precedată şi de o procesiune la care au participat oameni din toate colţurile ţării.
Episcop al Râmnicului, după trei decenii la Cernica
Calinic de la Cernica este primul ierarh canonizat de BOR - Biserica Ortodoxă Română. Moaştele sale se păstrează din 1955, fiind considerate făcătoare de minuni. De numele său se leagă în mod special destinele Mănăstirii Cernica de lângă Bucureşti şi Mănăstirii Frăsinei, din Muereasca – Vâlcea.
Născut sub numele de Constantin Antonescu, la finele secolului XVIII, în Bucureşti, s-a călugărit la 21 de ani, sub numele de Calinic, la doar un an după ce a intrat în Mănăstirea Cernica. Se întâmpla în 1808, an în care a şi fost hirotonit ierodiacon. Cinci ani mai târziu a devenit preot, iar după alţi doi ani -duhovnic, printre cei care i-au trecut pragul pentru spovedanie numărându-se şi Mitropolitul Nectarie al Ungro-Vlahiei, cel care de altfel i-a şi dat această rânduială.
La doar 31 de ani şi practic un deceniu de când a devenit călugăr în Mănăstirea Cernica, a ajuns stareţul acesteia, conducându-i destinele mai bine de trei decenii, până când a fost numit Episcop al Râmnicului – Noului Severin, la vârsta de 63 de ani.
Înainte de a deveni stareţ la Cernica a vizitat Muntele Athos ale cărui rânduieli avea să le respecte mai apoi toată viaţa sa.
A păstorit eparhia Râmnicului mai bine de un deceniu şi jumătate până când bolnav, la 80 de ani a decis să se retragă la Cernica unde a şi murit un an mai târziu.
A refăcut reşedinţa episcopală după marele incendiu din 1847
Calinic a fost înscăunat ca episcop la Craiova, unde se mutase sediul episcopiei, în urma unui incendiu de amploare din 1847, chiar în Duminica Învierii, care a distrus mai bine de jumătate din oraşul Râmnicu Vâlcea, printre care şi reşedinţa episcopală. Au fost atunci mistuite de foc case, hanuri, prăvălii şi cârciumi, dar şi Catedrala Episcopală şi clădirile administrative, precum şi anexele Seminarului Teologic, Biserica „Toţi Sfinţii”, Şcoala Primară, Biserica „Sfântul Dumitru”. Cele din urmă aveau să fie refăcute în primii ani de la înscăunare, de noul episcop, din temelii.
„Marele incendiu a mistuit cea mai mare parte a Râmnicului: episcopia, seminarul, şcoala primară, dar şi foarte multe case din zona centrală, adică peste jumătate din ceea ce însemna la vremea aceea Râmnicu Vâlcea”, mărturiseşte actualul arhiepiscop al Râmnicului, ÎPS Varsanufie.
Într-un interviu pentru Basilica.ro, acesta menţionează despre cel care a început lucrările de rectitorire a oraşului: „Episcopia şi seminarul au fost primele clădiri reconstruite de Sfântul Calinic, Episcopul Râmnicului, drama incendiului ducând la modernizarea mult întârziată a oraşului. Prima ţintă a fost lărgirea şi modernizarea Uliţei Mari, Calea lui Traian de astăzi. Piatra de râu şi lumina felinarelor cu lumânări mari la început, şi, mai târziu, cu petrol au adus Râmnicul într-o lumină pe care nu o mai cunoscuse până atunci”.
Din marele incendiu din 1847, scăpaseră din incinta Centrului Eparhial doar Paraclisul Casei Arhiereşti şi Biserica Bolniţă.
Una dintre clădirile refăcute, care pe vremea episcopului Calinic a găzduit Seminarul Teologic şi internatul, până în 1930, refăcută în anii ´60, adăposteşte astăzi, din 2010, un Centru Cultural care-i poartă numele – „Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica”. În aceeaşi clădire au funcţionat multă vreme tipografia şi vechile cancelarii, alături de arhivă. Acum găzduieşte lansări de carte, spectacole de poezie şi teatru, simpozioane, conferinţe, concerte de muzică bisericească şi simfonică.
Fascinat de Frăsinei, a devenit ctitorul schitului
Tot în vremea în care era episcop, Calinic a refăcut Schitul Frăsinei, în 1863 / 1864.
Primul lăcaş de cult de aici a fost ridicat de doi călugări bulgari, în 1710, dintre care unul a şi devenit primul stareţ – Ilarion. Cinci decenii mai târziu, lăcaşul a fost refăcut din zid, pentru ca la scurtă vreme, în următoarele decenii, în timpul ocupării Olteniei de către austrieci să fie pustiit de aceştia.
A rămas părăsit până în 1845, când e refăcut de un alt călugăr, Acachie, care a devenit de asemenea stareţ şi despre care au circulat zvonuri care nu s-a adeverit oficial, potrivit cărora ar fi fost fratele episcopului Calinic. Cu atât mai mult cu cât chiar a fost înlocuit de către acesta, cu stareţul Serafim.
Calinic este considerat unul dintre ctitorii Mănăstirii Frăsinei din Muereasca – Vâlcea, întrucât lui i se datorează construcţia Bisericii Mari şi întregului ansamblu de clădiri sub formă de cetate, executate după propriile planuri. Pictura în ulei îi este atribuită ardeleanului Mişu Pop, fiind realizată în stilul lui Gheorghe Tăttărescu.
Blestem sau binecuvântare - rânduiala atonită împotriva femeilor, din Muereasca
Circulă o poveste în zonă, legată de blestemul lăsat de episcop, la Frăsinei. Se spune că ducându-se într-o inspecţie, Calinic i-ar fi găsit pe călugări petrecând alături de femeile din satul de la poalele dealurilor. Enervat la culme de dezmăţ, a orânduit ca viaţa aici să se deruleze după canoanele întâlnite pe Muntele Athos – fără carne şi femei. Accesul acestora este permis doar în biserica de la baza dealurilor, ridicată special pentru ele, la doi kilometri depărtare mănăstire.
Mai există şi alte reguli atonite legate de slujbe şi de modalitatea de consum a aghiasmei - apa sfiinţită.
Tot aici, în 1867, cel cunoscut astăzi drept Sfântul Ierarh Calinic, a aşezat o piatră de legământ pe care a gravat cu litere chirilice binecuvântări, dar şi blesteme pentru cele care vor respecta sau nu interdicţia de a călca hotarul spre mănăstire.
Blestemul pare să confirme legenda: „Acest sfânt locaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie (mănăstire – n.r.) de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum: sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă lagoslovenia (blagoslovenia este forma corectă a cuvântului şi înseamnă binecuvântare – n.r.) lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului-Noului Severin, 17 ian. 1867.”
Între timp, pentru a fi protejată piatra, a fost înlocuită de plăcuţe indicatoare pe care sunt specificate atât legământul, în limba română, cât şi interdicţia privind accesul femeilor.
Calinic şi Cuza
Tot graţie episcopului Calinic, Schitul Frăsinei avea să fie singurul din ţară nesecularizat în urma „Legii secularizării averilor mânăstireşti” dată de Cuza.
Legat de acest aspect, ÎPS Varsanufie, arhiepiscopul de astăzi al Râmnicului aminteşte: „A făcut parte (episcopul Calinic – n.r.) din Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, alegându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al ambelor principate: Moldova şi Ţara Românească, realizându-se astfel ceea ce astăzi numim Mica Unire. A fost arhiereul cel mai preţuit de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care deseori i-a cerut sfatul”, motiv pentru care i-ar fi şi acceptat solicitarea în privinţa Mănăstirii Frăsinei.
Mai circulă o poveste legată de Alexandru Ioan Cuza, povestită de ucenicul acestuia, părintele Anastasie, despre Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea. Se pare că aici a izbucnit un scandal înăbuşit de episcop înainte de venirea unui funcţionar de la Bucureşti trimis pentru a ancheta întâmplarea chiar de către Mitropolitul Nifon şi ministrul Cultelor de la cea vreme, Scarlat Creţulescu. Deşi a recunoscut în faţa trimisului că a rezolvat problema, episcopul i-a cerut să transmită mai departe că nu ştie nimic despre aceasta, fapt ce l-a înfuriat foarte tare pe ministru care i-a cerut domnitorului să-l suspende pe episcop şi să accepte trimiterea acestuia în judecată. Ministrul a mai menţionat şi că în caz contrar îşi va prezenta demisia, dar răspunsul lui Cuza l-a lăsat fără replică: „Demisia dumitale pot să o primesc, dar decretul contra episcopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna... Măi, Scarlat, acela, episcopul Râmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfântul călugar al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea”, ar fi spus Cuza, fapt ce confirmă şi mărturia actualului arhiepiscop legată de relaţia dintre domnitor şi Calinic.
Renaşterea unui oraş: „Kallinik Rîmnik”
Tot episcopului Calinic i se atribuie reînvierea vieţii culturale a Râmnicului de după „Marele Incendiu”, după modelul înaintaşilor săi: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie şi Filaret.
„Dezvoltarea oraşului Râmnicu Vâlcea este datorată fără nicio exagerare şi bisericii care a ştiut să o susţină şi să stimuleze dezvoltarea spiritual-culturală şi economică. Fabricile de hârtie şi tipografiile din secolul al XIX-lea, oare de unde îşi aveau izvorul, dacă nu din cea personală a Sfântului Calinic, pe care a dăruit-o primăriei oraşului Râmnic?”, se întreabă arhiepiscopul Râmnicului, referindu-se la faptul în 1861, Calinic a înfiinţat Tipografia „Kallinik Rîmnik”.
Aici au fost tipărite importante şi nenumărate cărţi bisericeşti, precum Pravila Mănăstirească - o carte de căpătâi pentru obştea de la Cernica şi Frăsinei, Evanghelia, Acatisierul, Învăţătură pentru duhovnici, Mineele sau Tipicul bisericesc, dar şi o serie de acte administrative la cerere.
De aceea, pentru că a fost de mare trebuinţă, a decis să doneze tipografia oraşului, împreună cu întregul depozit de carte şi inventarul, în momentul în care a părăsit episcopia pentru a se retrage la Cernica, cu condiţia ca jumătate dintre venituri să revină Schitului Frăsinei, iar cealaltă parte să fie utilizată pentru întreţinerea şcolilor, a elevilor săraci şi a seminarului.
Din păcate, dorinţa nu prea i-a fost respectată, o vreme tipografia a fost folosită în scopuri administrative, apoi arendată unor meşteri particulari, pentru ca în primii ani ai secolului XX să fie depozitată la Prefectură.
Dintr-un inventar făcut la un an de la moartea episcopului Calinic al Râmnicului - Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica de mai târziu - reiese că acesta a lăsat Schitului Frăsinei şi Bibliotecii episcopale peste 200 de volume.
(Surse de inspiraţie: „Sfinţi daco-romani şi români” - pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Patericul românesc” - Arhimandrit Ioanichie Bălan; Basilica.ro, „Lucrarea duhovniceasă şi culturală a Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului”; pr. dr. coord. Ştefan Zară)
Vă mai recomandăm şi:
FOTO VIDEO Tărâmul din România interzis femeilor, filmat cu drona
Se încarcă comentariile...
