Piteşti: Au supravieţuit în iad

Oliver Lustig, în timpul vizitei efectuale la Sinagoga din Piteşti

Oliver Lustig şi Liviu Beris au scăpat din ghearele Holocaustului, dar rănile suferite atunci nu se vor vindeca niciodată. Cei doi everi au fost deportaţi împreună cu familiile în vremea celui de al Doilea Război Mondial, primul în Germania, la Auschwitz, iar cel de-al doilea, în Transnitria.

Experienţele trăite le-au marcat întreag viaţă şi încă le mai dau coşmaruri. Au supravieţuit, dar rănile lăsate nu se vor vindeca vreodată. În lagărul german evreii au ost trimişi în camerele de gazare, pe când în Transnistria, oamenii au murit în chinuri, în mizerie şi fără hrană.

Liviu Beris avea doar 13 ani şi jumătate atunci când a început măcelul, adică pe 10 august 1941. El şi familia lui trăiau în Herţa, judeţul Dorohoi, care acum se află pe teritoriul Ucrainei. În ziua fatidică, locuitorii oraşului au fost strânşi şi deportaţi în Transnistria. 132 de oameni au fost executaţi pe loc, fără nicun fel de selecţie. Restul au plecat spre o destinaţie clară: spre moarte. A suferit de tifos exantematic, s-a hrănit luni întregi cu fiertură de apă din câteva fire de porumb, dar a supravieţuit.

„Din cauza păduchilor, am făcut tifos exantematic. Majoritatea dintre noi mureau din aşa ceva. În Transnistria se murea de foame, de mizerie, de boală, se murea în chinuri. Am avut norocul să mă ia un dulgher ajutor la el şi am primit adeverinţă care mă scăpa de la a fi trimis în lagăr, la exterminare“, povesteşte Liviu Beris.

Din cauza conjuncturii de pe front, Antonescu a fost obligat să dea un decret care i-a salvat viaţa lui Beris. „Nu Antonescu ne-a salvat, ci schimbarea raportului de forţe după bătălia de la Stalingrad. Noi nu am fost decât victimele unor ideologii prost înţelese“, subliniază supravieţuitorul. La întoarcerea în ţară, a urmat un nou calvar, readaptarea la viaţa normală. „Eram complet dezumanizat, sălbatic. A durat câţiva ani până când am reuşit să mă comport ca un om din nou”, spune Liviu Beris.

Întâlnirea cu moartea, la Auschwitz
Oliver Lustiv avea pe atunci 16 ani. În urma Holocaustului, şi-a pierdut ambii părinţi şi doi dintre cei cinci fraţi. „Eram toţi puşi în care şi transportaţi spre Cluj, de unde urma să fim urcaţi în trenuri şi duşi la Auschwitz. La trecerea pe lângă satul de unde ne luaseră, Sânpaul, oamenii au ieşit şi au aruncat hrană pentru noi. Practic ne-au acoperit cu mâncare. Puteau fi oricând împuşcaţi. Atunci am ştiut că oricât de singur m-aş simţi pe lume, în satul meu întotdeauna voi fi primit“, povesteşte acesta.

În Ghetoul din Cluj erau înghesuiţi mii de oameni şi pregătiţi pentru trenurile morţii. „Eu şi fraţii mei, Tiberiu, Eva şi Emilian am supravieţuit. Mama şi cei doi fraţi gemeni ai mei au fost gazaţi mediat ce am ajuns la Birkenau, iar tatăl meu a murit în lagărul de la Mauthausen“ spune Oliver Lustig. Cel mai dureros moment trăit nu a fost legat nici de chin, de foamete, de boli, ci faptul că nu şi-a sărutat mama înainte să fie ucisă.

„Ne vorbeau atât de frumos germanii încât nicio clipă nu te-ai fi gândit ce urma de fapt. Am coborât cu toţii din tren, extenuaţi. Ne-au spus «Bun venit! Doamnelor şi domnilor, acesta este un lagăr de concentrare german!», după care i-au rugat pe bătrâni, femei cu copii, invalizi să treacă într-o parte, pentru că aveau nevoie de mai multă îngrijire. I-au luat şi i-au dus direct la camera de gazare, apoi i-au ars. Nu mi-am imaginat că atunci o voi vedea pe mama pentru ultima dată şi nu am sărutat-o când ne-am despărţit“, spune Oliver Lustig şi îi dau şi acum lacrimile.