Miel fript hoţeşte, reţeta din „Ciocoii vechi şi noi“. Sperietura vătafului Dinu Păturică de la bomba din mormântul de flăcări

Din carne de miel se pot face delicioase reţete, fie la cuptor, pe grătar sau în jar. FOTO:Youtibe.com.

Scriitorul Nicolae Filimon descrie plastic în romanul său un ospăţ la margine de codru, preparatele fiind gătite de o ceată de lotri.

Printre multe bunătăţuri de odinioară, despre care se mai vorbeşte şi azi şi pe care unii se încumetă să le prepare, se numără şi mielul haiducesc. Sau miel fript hoţeşte, după cum mai este numit. 

Despre această delicatesă, Nicolae Filimon, în romanul care l-a consacrat, „Ciocoii vechi şi noi - Ce naşte din pisică şoareci mănâncă“, are o povestioară, „Miel haiducesc“, în care se aduce cuvenita laudă pentru aceast preparat strămoşesc. 

O face în contextul inspecţiei pe care Dinu Păturică, ciubucciul şi apoi vătaful boierului fanariot Andronache

Tuzluc, o pregătea la moşiile stăpânului, motivele fiind astfel descrise: 

„Trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini; poate că arendaşii taie pădurile, strică livezile de pomi, lasă morile şi hanurile în neîngrijire şi, bine vezi domnia ta, acestea aduc dărăpănarea stării măriei tale“.

Pe drum, se pare aproape de codrii Vlăsiei, vătaful şi însoţitorii întâlnesc o ceată de lotri şi sunt

invitaţi să se ohihnească şi să stea la masă, „la umbra unui păr sălbatic“.

Bomba şi focul în care „puteau să arză o sută de eretici“

Şi arată Nicolae Filimon pregătirile pentru ospăţ: „Hoţii ieşiră din pădure, junghiară într-o clipă toţi mieii, le scose pântecele şi răscolind cu nişte pari un jăratec compus de curpeni de viţă sălbatică, în care inchiziţia ar fi putut să arză o sută de eretici, îngropară într-însul pe toţi mieii. Dinu, neînţelegând nimic din acest mod de a face friptură, privea cu uimire pe aceşti bucătari improvizaţi, cari, prin figurile lor posomorâte şi prin mişcările ce făceau, semănau întocmai cu demonii iadului cari torturează sufletele condamnaţilor“. 

În timpul acesta, o altă grupă de tâlhari întindea pe iarba verde o masă de pânză, alţii făceau

mămăligă, câţiva coceau ouă şi curăţau cepe şi usturoi verde. Apoi vine momentul în care Dinu Păturică trage o spaimă grozavă:

„Pe când ceata tâlharilor se ocupa cu pregătirea acestui ospăţ original, se auzi un pocnet ca al unei bombe... Păturică făcu o mişcare rapidă şi convulsivă, iar şeful tâlharilor, văzându-l, zise zîmbind: «Ce, cocoane, te-ai speriat? Acest sunet, ca să zică cocoane, c-a venit timpul să vă puneţi la masă... Priveşte, îi zise, arătându-i doi tâlhari ce scosese un miel din mormântul de flăcări şi îl udese cu un fel de salţă compusă din vin amestecat cu usturoi pisat şi cu sare. Pocnetul care te-a speriat venea de la acest miel»“.

„Şi începură a mînca cu o poftă de nedescris“

Povestirea scriitorului continuă cu descrierea modului în care este pregătit mielul după ce s-a fript în jar, pentru a-l frăgezi şi pentru a nu-i pierde gustul şi mirosul frumos.

„Şi de ce a pocnit mielul, frăţioare? Fiindcă s-a fript de ajuns. Dar ce mai fac cei doi voinici cu dânsul? Îl stropesc cu vin şi îl înfăşură în pânză ca să nu-i iasă mirosul cel frumos“. 

Apoi se trece la „treabă“, după ce ajutorul căpitanului rupse mielul în mici bucăţi şi puse plosca pe masă, zicând: 

„Ospătaţi, boieri domnia voastră şi iertaţi-ne că n-am putut a vă sluji mai bine“. Aşa că oaspeţii tâlharului puseră mâna pe câte o bucată de miel şi începură a mînca cu o poftă de nedescris, adăugând din timp în timp câte o căpăţînă de ceapă sau de usturoi şi bând vin de Cernăţeşti. 

După ospăţ vine şi verdictul pentru cele preparate de lotri: „Ei, boieri cum vi se pare friptura noastră? De minune, căpitane, dar ia spune-mi, cum se numeşte felul acesta de friptură? Miel înăbuşit, boieri domnia voastră, miel fript hoţeşte“. 

Dar masa câmpenească n-avea să se termine doar cu atât, după cum mai scrie autorul „Ciocoilor vechi şi noi“: 

“După felul acesta de bucate se puse pe masă unt proaspăt cu mămăligă şi ouă coapte. Oaspeţii noştri mâncară şi dintr-acelea cu mare poftă, apoi se sculară de la masă şi, după ce mulţumiră căpitanului, încălecară şi-şi urmară drumul înainte...“. 

Ce ar mai fi de spus? Doar „Poftă bună!“ celor celor ce se-ncumetă să pună în practică reţeta tâlharilor lui Nicolae Filimon.