Şi ştiu cum e la Iaşi. E oraşul în care, oficial, locuiesc de 32 de ani. E oraşul în care am cunoscut toţi teii din Copou. În care am bătut toate pietrele din Nicolina, din Alexandru, din Podu Roş. În care am descoperit fiecare colţ ascuns din Grădina Botanică. În care râdeam cu prietenii, până noaptea, în parc la Teatru. În care cântam, în fiecare miercuri, în Stud. În clubul nostru preferat. Iaşiul e oraşul în care m-am îndrăgostit pentru prima oară. În care m-am sărutat pentru prima oară. Evident, tot în Copou. În care am suferit prima oară. Iaşiul e oraşul în care am învăţat să visez.

”Şi, totuşi, cum mai e la Iaşi, acasă, dragii mei?”. O urmă de speranţă îmi străbate sufletul. ”Tu ştii cum e în oraş? Au distrus totul! Şantierele, pe care le ştii de atâta timp, sunt tot acolo. Străzile, tot pline de gropi. Nimic nu se mai termină. Am scăpat de noroaiele până în gât, acum e praf de nu-ţi imaginezi. Nici nu putem respira. Parcă nu trăim la oraş. Tu ştii...”.

Şi ştiu cum e la Iaşi. E oraşul în care m-am îndrăgostit, la şcoală, de orele de română. E oraşul în care am visat să devin profesor, doar pentru că o iubeam pe doamna Ionică. Un înger de dascăl! E oraşul în care am plâns de bucurie, tot în Copou, când m-am văzut pe lista cu admişi, la Jurnalism. E oraşul în care am învăţat să muncesc. În care am învăţat să trăiesc. În care am sperat, în fiecare secundă, ani la rând, că voi putea schimba ceva. Ceva în bine!

”Şi, totuşi, cum mai e la Iaşi, dragii mei? Îmi e dor de oraş!”. Răspunsurile mi se izbesc deja de minte. Nici nu le mai aud. Nu le mai înţeleg. Îmi rulează printre gânduri, înregistrate ca pe o bandă stricată de magnetofon şi repetată la nesfârşit. ”Ei, cum să fie! Mai ştii teii tăi de pe Ştefan cel Mare? Şi ăia i-au tăiat! Parcă a murit oraşul!”

Revolta mă cuprinde. Prin minte-mi trec deodată sute de ştiri, adunate în ani de muncă la ziar. Niciuna bună. Statui furate din Parcul Copou. Bani furaţi pentru o echipă mediocră de fotbal. Hectare de teren furate unui oraş întreg, din spatele Palatului Culturii. CET furat şi vândut la fier vechi, bucată cu bucată. Transport public înţepenit de zece ani în ”Modernizare. Etapa I”. Aleşi purtaţi, ani la rând, la DNA, la tribunal, alături de infractori. Sute de scuze ale unui primar, care-şi acoperă mereu incompetenţa prin aceleaşi cuvinte: ”E un atac politic!”. Războaie nesfârşite între tot felul de alţi aleşi. Niciunul purtat pentru oraş. Niciunul purtat pentru ieşeni.

Gândurile mi se opresc la Matei. Iaşiul e oraşul în care el creşte. În care el învaţă. În care el visează. ”Şi, totuşi, cum mai e la Iaşi, dragii mei? Aş vrea să mă întorc...”. Nu mai aud nimic în telefon.