Viaţa amoroasă a româncelor din trecut: fetele „cucerite“ de la vârste fragede deveneau roabele soţilor lor
0
Mărturii inedite despre viaţa amoroasă a femeilor din trecutul poporului român au fost oferite, de-a lungul timpului, de călătorii străini care au ajuns pe aceste meleaguri.
Străinii care au călătorit în ţările române, în secolele trecute, se arătau impresionaţi deseori de frumuseţea româncelor, dar şi de obiceiurile acestora cu privire la viaţa conjugală şi la relaţiile dintre soţi.
Imaginea pitorească a tinerilor îndrăgostiţi l-a impresionat pe Johann Friedel, un austriac ajuns în Banat, la mijlocul secolului al XVIII-lea. „De libertatea şi de curăţenia moravurilor lor aş putea să-ţi dau nenumărate exemple. Deseori, şedea tânărul îndrăgostit în câmpul de păpuşoi prin care treceam, lângă zeiţa sa româncă, o dezmierda şi o săruta fără să se simtă stânjenit de prezenţa noastră”, informa scriitorul.
De la o vârstă fragedă, încă dinainte de a cunoaşte prima dragoste, tinerii se căsătoreau, afirma Francesco Grisellini, la mijlocul secolului al XVIII-lea. „Căsătoria pare a fi o necesitate pentru ei. Într-adevăr printre mirenii acestui popor se găsesc foarte puţini necăsătoriţi, iar când le moare prima soţie, ei întotdeauna se căsătoresc a doua oară, totuşi arareori a treia dată, întrucât preotii lor numai cu greu îngăduie acest lucru”.
Iubirea era manifestată prin supunere faţă de soţ, afirma Johann Lehmann, autor ceh din secolul al XVIII-lea. „Femeile românilor sunt cu toate roabele bărbaţilor, rar sunt dedate plăcerilor... Pe cât pierd românii în comparaţie cu alţi bărbaţi, pe atât câştigă femeile în comparaţie cu alte femei de seama lor de prin alte locuri. Româncele sunt supuse, prietenoase, îndatoritoare şi foarte harnice”, afirma Johan Lehman.
Învoială pentru căsătorie
Părinţii aveau dreptul de a lua decizii în privinţa căsniciei fiilor lor, afirma Francesco Grisellini, autor al Istoriei Banatului, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. „Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijlocalor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile, dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc”, informa autorul italian.
Căsnicia anostă şi amanţii
Piotr Jadovski, un ofiţer rus, la mijlocul secolului al XIX-lea, afirma căn în vremea sa, niciodată românii nu stau acasă pentru soţii sau pentru copii, aceasta find o jertfă pe care nu se simt în stare să o facă. „Femeile, doamne, mame, odată devenite soţii, caută să suplimenteze pustietatea inimii şi plictiseala vieţii. În asemenea împrejurări apare consolatorul şi o mamă de familie nu se ruşinează să aibă un iubit, iar această nu se petrece în taină. Soţul iese pe o uşă, iar consolatorul intră la nevasta lui pe cealaltă. Spre seară stăpâna casei se duce la sindrofie unde, în cercul cunoştinţelor sale feminine povesteşte foarte des că vrea să-şi părăsească iubitul întrucât şi-a găsit altul, mai bogat şi mai tânăr. În acest fel trec serile, zilele, anii şi intreagă viaţă a acestui popor într-o neîncetată satisfacere a pasiunilor sale, într-o eternă învârtire, în timp ce obligaţiile sfinte de familie rămân neîndeplinite”, scria ofiţerul rus.
Eugene Poujade, consul francez, la mijlocul secolului al XIX-lea, se arăta impresionat de faptul că româncele apelau deseori la magie pentru a-şi salva căsnicia. „Am fost surprins să aud mai multe călugăriţe care cântau repetând aproape o oră numele unei femei. Întrebând-o pe una dintre ele, am aflat că ele făceau ceea ce se cheamă în Ţara Românească o priveghere. Ele se rugau la Dumnezeu pentru moartea persoanei pe care o numeau, pentru că aceasta era obiectul afecţiunii ilegitime a unui înalt personaj. Soţia abandonată cerea moartea frumoasei păcătoase şi plătea privegherea. Aceste cântări trebuiau sä se facă auzite patruzeci de zile în şir”, afirma autorul.
Horele, loc de întâlnire
Dragostea era împărtăşită în timpul sărbătorilor, afirma Francesco Grisellini: „Cea mai mare plăcere a acestui popor este jocul. Acest popor a adoptat dansul încă din cele mai vechi timpuri ale creştinismlui şi este strns legat de datinile sale religioase. Aceste jocuri, care se dansează şi de către bărbaţi şi de către femei, după fluier şi cimpoi, constau din anumite cercuri în care se învârtesc când mai repede când mai încet, făcând diferite mişcări cu capul şi cu trupul. În timpul jocului, flăcării aruncă priviri galeşe logodnicelor şi iubitelor lor.”
Prostituţia, nelipsită din oraşe
Numeroase mărturii ale călătorilor străini care au ajuns în secolele trecute în ţinuturile actuale ale României făceau referire la prostituatele nelipsite din târguri şi oraşe.
Friedrich Uhl a călătorit în Banat în anul 1846 şi a relatat că depravarea care i se atribuie Timişoarei din vremea sa, din cauza numeroaselor prostituate, nu este exagerată. „Într-un oraş mare, în care patimile omeneşti îşi poartă înfăţişarea pe străzi, nu descoperi niciodată frumuseţea nopţii. Aici razele lunii sunt alungate de flăcările lumânărilor care îşi trimit lumina în stradă din case de prostituţie, aici liniştea este întreruptă dizarmonic de vocile desfrânate ale celor puşi în mişcare de fericirea nebunatică, aici sunt case întunecate cu patimile continuu treze ale locatarilor lor şi permit să se vadă doar o părticică de cer”, scria austriacul.
Vă recomandăm şi:
În urmă cu un secol şi jumătate, James Oscar Noyes, un medic american în armata sultanului, vizita teritoriile României şi descria în amănunt viaţa locuitorilor lor. Cel mai mult l-au şocat ritualurile religioase pe care românii le îndeplineau cu stricteţe şi modul de viaţă al preoţilor de la sate.
Castelul Corvinilor a fost construit în vremea lui Ioan de Hunedoara, în urmă cu şase secole. Din acea perioadă, până în prezent, a avut zeci de proprietari şi a găzduit numeroase familii de nobili. Chiar dacă monumentul nu prezintă acelaşi confort pe care îl oferă locuinţele contemporane, în trecut castelul era privit ca un imobil de lux.
Cele mai ciudate ilustrate care circulau la începutul secolului trecut în Transilvania înfăţişau principalele oraşe din regiune aşa cum credeau contemporanii acelor vremuri că vor arăta peste 100 de ani. Realizatorii lor se aşteptau ca peste 100 de ani Deva, Baia Mare, Sighişoara sau Odorheiul Secuiesc să aibă trenuri suspendate, trafic rutier intens, iar cerul deasupra lor să fie ocupat de tot felul de maşinării zburătoare.
Se încarcă comentariile...
