Episoadele cutremurătoare ale bolii care l-a ucis pe Avram Iancu. Tortura suferită în temniţă l-a urmărit tot restul vieţii

Episoadele cutremurătoare ale bolii care l-a ucis pe Avram Iancu. Tortura suferită în temniţă l-a urmărit tot restul vieţii

Avram Iancu.

Mărturii rare despre Avram Iancu, publicate la câteva zile de la moartea lui de prietenul său Gheorghe Bariţiu, ofereau explicaţii pentru boala care l-a îngenuncheat pe cel mai ilustru personaj al Transilvaniei de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Avram Iancu a fost liderul românilor din Transilvania, în timpul sângeroaselor revolte din anii 1848 – 1849, în care au murit mii de români şi maghiari. La trei ani de la încheierea Revoluţiei, tânărul Avram Iancu, atunci avocat şi prefect şi încă un personaj ilustru al vremii, a căzut într-o depresie profundă, din care nu şi-a mai putut reveni până la moartea sa din septembrie 1872.

„Eu nu mai sunt Iancu, eu sunt umbra lui. Iancu e mort”, obişnuia Crăişorul munţilor să spună, în momentele de luciditate din ultimii ani ai vieţii sale.

Bunul său prieten Gheorghe Bariţiu a fost unul dintre puţinii oameni care au încercat să ofere explicaţii pentru decăderea abruptă a lui Avram Iancu. Gheorghe Bariţiu, istoric şi întemeietor al presei româneşti din Ardeal, a oferit mărturii rare despre Avram Iancu, în două numere consecutive ale ziarului Transilvania (1 noiembrie 1872 şi 15 noiembrie 1872), la câteva săptămâni după moartea sa.

În scrierile sale, Bariţiu deplângea moartea eroului transilvănean, primită cu durere de români, dar însoţită de „blesteme barbare” de unele publicaţii neromâneşti, relata Bariţiu.

„Această manifestare de doliu general la români pentru moartea lui Avram Iancu este un adevărat fenomen, apariţiune pe care orice popor ajuns la conştiinţa de sine îl va lua în cea mai de aproape consideraţiune. Au nu era Avram Iancu mortu pentru sine şi patria sa încă din anul 1852? El petrecea între noi, conversa cu noi, aşa este. Iancu însă nu mai simţea nici durerile noastre alăturea cu noi, contemporanii săi, nici nu mai participa la bucuriile noastre, când ni se întâmpla să avem şi noi una între legiunile de dureri. Şi cu toate acestea, Avram Iancu mort pentru sine şi pentru societate vieţuia în spiritele şi în inimile noastre, ale acelora care acum ştiu să aprecieze meritele lui, zelul şi amorul lui pentru naţiunea căreia i se devotase, până când îşi sacrificase el toată existenţa sa”, scria Gheorghe Bariţiu.

Salvat de români
Istoricul transilvan relata cum s-a petrecut retragerea lui Avram Iancu din viaţa publică, la scurt timp după încheierea războiului civil din anii 1848 – 1849. Primul episod care ar fi contribuit la declinul lui Avram Iancu s-a petrecut în decembrie 1849, când acesta a fost arestat în târgul de la Hălmagiu.

„S-a dus bravul nostru Iancu la Hălmagiu la târg, unde ajungând şi preumblându-se pe uliţe, poporul român ce se afla acolo la târg se lua după dânsul, care de care întrecându-se de a-l putea vedea şi saluta pe vrednicul fiu al naţiunii sale. Într-aceea, iată, o patrulă de poleci vine, întreabă după Iancu şi voiesc să prindă pe un român anume Fodoru, care încă se afla la târgu, ocotind că acesta ar fi Iancu. Dar Fodor nu se lasă să îl aresteze. Când deodată sosi Iancu acolo şi aflând că sodaţii voiesc pe dânsul să îl aresteze, a răspuns cum că merge el de bună voie. Într-aceea, înţelegând poporul că Iancu este prins, îndată se aruncă asupra gardurilor, rupse pari, merse la vadră şi năvăli asupra soldaţilor, cerându-l afară pe Iancu. Atunci, căpitanul ce comandă miliţia de acolo se duse minteni la localul unde se afla Iancu şi îl rugă să domoloească furia poporului căci arestarea lui s-a întâmplat din greşeală. Aşa Iancu îndată ţine cuvântare la popor, dojenindu-l ca să fie liniştit căci dândul nu se află în niciun pericol, apoi încălecă pe cal şi porni spre casă”, relata Gheorghe Bariţiu, în ediţia din 15 noiembrie 1872 a ziarului Transilvania.

L-a refuzat pe împărat
Arestarea din târg i-a lăsat urme sufleteşti lui Avram Iancu, deşi în următoarele luni a continuat să lucreze ca avocat şi ca reprezentant al românilor din Transilvania, făcând dese călătorii de la Sibiu la Viena. Treptat, însă, povestea Bariţiu, Avram Iancu a căzut într-o depresie tot mai profundă. Al doilea episod care contura starea psihică precară a eroului transilvan s-a petrecut în vara anului 1852, când împăratul Franz Ioseph a vizitat Transilvania. Avram Iancu a pregătit întâmpinarea sa la Vidra de Sus, însă în ziua în care Franz Ioseph a ajuns pe Muntele Găina, Iancu nu s-a mai prezentat în faţa împăratului.

„Împăratul a făcut pe voia muntenilor, a venit la ei cu toată comisia sa strălucită, însă cel care nu se prezentă la împăratul, din toţi bărbaţii români de renume, este unicul Avram Iancu. Faime diverse, unele mai fabuloase decât altele, se lăţiră despre acea absenţă misterioasă a lui Iancu. (...) Cu toate acestea, adevărata cauză imediată pentru care Avram Iancu nu a voit să se prezinte la împăratu în iulie 1852 este şi rămâne una secretă, pe care dânsul a dus-o cu sine în mormânt, dacă nu cumva nu a încredinţat-o vreodată la vreunul dintre intimii săi”, relata Gheorghe Bariţiu.

Arestat şi torturat
Câteva luni mai târziu, Iancu dispărea definitiv din viaţa publică. Traumele unei arestări, în timpul căreia a fost torturat l-au îngenuncheat definitiv. În septembrie 1852, relata Bariţiu, Avram Iancu a fost arestat şi închis în temniţa din Alba Iulia, unde a fost maltratat de un sas pe nume Hohn. A fost eliberat apoi şi adus la prietenul său Ilie Măcelariu, din Sibiu, într-o stare psihică deplorabilă.

„În zilele petrecerii lui Iancu la Sibiu s-au întâmplat multe scene dintre care unele într-adevăr tragice: scena de la băile de abur, plânsul cel amar al lui Avram Iancu, atât în baia cât şi în casa lui Măcelariu şi strigătul lui cel dureros: <<Nu mă lăsaţi, nu mă lăsaţi că mă prind jandarmii>>. După aceea Iancu adormi distrus sufleteşte şi înfrânt sufleteşte. După ce se deşteptă, începu să ceară mereu vinars, ca şi cum încerca să îşi amorţească durerile”, cria Gheorghe Bariţiu.

Ultimii ani ai lui Avram Iancu
Publicistul l-a întâlnit ultima dată pe Avram Iancu în 1865, la Abrud. A încercat, fără succes, să îl ajute.

„Atunci iarăşi mi-au zis oamenii noştri că se încerc doar amu îl voi îndupleca să se lase de băut şi să se reapuce de avocatură. L-am luat frumuşel numai de la diploma sa de avocat, i-am accentuat nenumăratele calamităţi ale poporului şi necesitatea de a i se da ajutor pe la tribunale şi la autorităţile politice. Până la un loc Iancu îmi vorbea, cum se zice, în toată firea, dintr-o dată însă ficsându-se îmi zise: <<Hm, ce, doar nu ai vrea şi dumneata să mă aresteze nemţii austriaci>>. Această apostrofare a lui Iancu mă dezarmă, cauzându-mi o întristare profundă. Aşadar, atentatul de la Hălmagiu, arestarea şi maltratarea din 1852, lăsaseră în sufletul lui Iancu impresiuni atât de dureroase, încât ele se prefăcură în idee fixă, care îl urmăriră ca un spirit necurat în toată viaţa lui”, scria Gheorghe Bariţiu, în Transilvania (15 noiembrie 1872).

Istoricii susţin că în ultimii ani din viaţă Iancu, bolnav, prefera să rătăcească prin satele muntenilor din Apuseni, nedespărţit de fluierul cu care doinea. La începutul anului 1872, starea de sănătate a lui s-a agravat. A fost internat în spitalul din Baia de Criş, judeţul Hunedoara, din cauza unei hemoragii şi a tusei chinuitoare. Acolo şi-a petrecut ultimele săptămâni din viaţă. Avram Iancu a fost găsit mort în dimineaţa zilei de 10 septembrie 1872 pe prispa casei unui român din Baia de Criş. Au fost găsite asupra lui o năframă, un fluier din lemn de cireş şi o jalbă către împăratul austriac Franz Joseph, unsă şi mototolită, pe care nu a trimis-o niciodată destinatarului, susţin istoricii.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Zece secrete ale moţilor, oamenii dârzi din Ţinutul Aurului care i-au dat istoriei pe Horea şi Avram Iancu

Moţii sunt o comunitate aparte care trăieşte în satele din ţinuturile înalte ale Munţilor Apuseni. Deşi în mod tradiţional moţii sunt consideraţi doar localnici ai câtorva sate din jurul oraşelor Câmpeni şi Abrud, treptat şi-au luat numele de moţi şi localnicii de pe Valea Crişului Alb, din Ţara Zarandului, zone din judeţele Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Povestea locuitorilor „Ţării Moţilor” este fascinantă.

Gorunul lui Arsenie Boca şi cea mai mare moştenire lăsată de Sfântul Ardealului - o poveste de viaţă veche de 90 de ani

Un stejar vechi de aproape nouă decenii, sădit de Arsenie Boca în vremea în care era elev la Colegiul Naţional Avram Iancu din Brad şi purta numele de Zian, a devenit loc de reculegere pentru elevii şi vizitatorii liceului. Gorunul simbolizează vigoarea şi trăinicia şi le oferă linişte celor care se aşează la umbra lui.

Avram Iancu, 10 mituri despre „crăişorul munţilor”: iubita unguroaică, luptele moţilor, depresia şi refuzul împăratului

Avram Iancu este unul dintre eroii de referinţă ai românilor. Conducătorul moţilor din timpul mişcărilor revoluţionare din anii 1848 şi 1849 a rămas în istorie ca un simbol al patriotismului şi al jertfei pentru libertate. O serie de lucruri au rămas însă mai puţin cunoscute publicului care se raportează astfel la eroul naţional.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: