Ferma cu legume bio, cu gust ca pe vremea bunicilor, a „francezului” Eugen Poştaru FOTO
0
Între dealurile Covurluiului, în judeţul Galaţi, un fermier întors acasă după 17 ani de muncă în podgoriile franceze a început să facă un tip de legumicultură cum rar se mai găseşte. Legumele lui au gust, au preţ bun, însă încurcate sunt căile negustoriei.
Nu e român să nu viseze la roşiile „ălea”, cum le rupea şi le gusta el direct de la vrej, din grădina bunicilor. Acele roşii cu gust de roşii. Numai că trăim vremuri ciudate, în care forma bate fondul. Te uiţi la legumele din galantare şi te uimesc cu culoarea şi formele perfecte. Arată impecabil. Le cumperi, le duci acasă şi te uimesc din nou. Însă de data asta de întrebi cum de se poate să arate ca nişte roşii perfecte, dar să aibă gust de carton. Dar parcă şi cartonul e mai gustos.
În universul acesta al roşiilor care nu-s chiar roşii, se întâmplă foarte rar să apară o revelaţie a papilelor. Nu se mai găsesc din „ălea”. Nu prea mai ştie nimeni să le facă. Mai ţine aprins tăciunele în vatra tradiţiei doar câte o mamaie apăsată de ani sau câte un unghi retras din arşiţa betoanele urbane pe prispa copilăriei. Şi mai rar, te uimeşte câte un fermier care se încăpăţânează să creadă că omul sfinţeşte locul.
Pe un astfel de ţăran l-am întâlnit în localitatea Jorăşti din judeţul Galaţi. Un loc ascuns între dealurile Covurluiului, ars de arşiţa unui climat care, de la o vreme, pare mai degrabă mediteraneean. Cultivatorul de roşii (şi nu doar roşii; are tot felul de legume şi de fructe) se numeşte Poştaru. Eugen Poştaru. În satul lui este cunoscut, însă, mai degrabă drept „al lui Rusu”. Poreclă veche, moştenită de la un bunic refugiat din Basarabia şi stabilit aici, în inima Covurluiului Moldovei. Nu era rus, era român get-beget, însă oamenii au vrut să sublinieze cumva că-i venit de la est, că nu-i băştinaş.
Cei care îl aud pentru prima oară recomandându-se pe Eugen Poştaru nu-l prea cred. „Cum Poştaru?” – este cea mai întâlnită reacţie. În mintea multora, regionalismul „poştar” nu poate veni decât de la poştaş – îl ştiţi, este omul acela care împarte scrisorile şi duce pensiile - o ocupaţie oarecum modernă care se pretează mai curând să fie poreclă, mai puţin nume. Însă dacă scormoneşti puţin în istorie, descoperi că „poştarul” era, încă de acum câteva sute de ani, nu aducătorul de pensii, ci slujbaşul domnesc care se ocupa de caii de schimb de la hanurile de poştă ale trăsurilor care transportau corespondenţa oficială şi demnitarii statului. Poştarul este mult mai vechi decât poştaşul, nu încape nicio îndoială.
Poştaru şi legumele
Eugen Poştaru nu se ocupă însă de caii poştalioanelor, ci face legume. Şi nu orice fel de legume, ci după o „reţetă” proprie, care amestecă tradiţia - pe care lume modernă o categoristeşte drept „BIO” - grădinarilor jorăşteni (care au învăţat secretele de vechii grădinari sârbi şi bulgari, care s-au tot răspândit în urmă cu două-trei secole de-a lungul pâraielor din sudul Moldovei) cu elemente moderne, de inspiraţie franceză. Căci, înainte să se apuce de grădinărie în satul natal, Eugen a muncit 17 ani bătuţi pe muchie în podgoriile de la Bordeaux, Franţa.
Plecat în pribegie la puţină vreme după majorat, jorăşteanul a folosit timpul trăit printre străinii pentru a învăţa să muncească şi să respecte via după stilul inconfundabil al francezilor. A priceput că facerea vinului este o meserie şi nu o ocupaţie şi – în general – a înţeles că trebuie să ducă agricultura la un alt nivel. Întors casă, a investit totul în ograda familiei – şi ce ogradă, întinsă aproape pe două hectare de loc – în care a înfiinţat două solarii zdravene, de câteva mii de metri pătraţi, a plantat vie, a plantat o livadă, a săpat un heleşteu şi l-a însufleţit cu peşte, a început să crească păsări, porci, de toate. Gospodărie, nu glumă.
„E uşor să grădinăreşti, dar e greu să negustoreşti”
Lui Eugen nu-i este chiar greu să producă legume cât îi este de greu să le vândă. L-a prins luna iulie cu o recoltă de roşii impresionantă. Tone peste tone. Şi cât să vinzi într-un sat de nici 700 de oameni, cei mai mulţi dintre ei bătrâni şi săraci? Răspunsul este simplu: puţin. Aşa că fermierul a ajuns în punctul crucial al oricărei afaceri agricole: ce faci cu o recoltă mare şi foarte uşor perisabilă?
A anunţat pe Facebook că are de vânzare. A primit like-uri şi inimioare. Şi vorbe frumoase. Însă de vândut tot n-a prea vândut. Apoi s-a apucat să facă suc de roşii. Sute de borcane, sterilizate cu grijă şi depozitate în beci. Însă tot prea puţin. Aşa că i-a ispitit pe cei de la supermarketuri cu marfa lui impecabilă, făcută fără stimulatori de creştere sau de coacere, fără polenizatori artificiali şi cu gust ca pe vremea bunicilor. Iar oferta acestora l-a stupefiat: un leu pe kilogram, culese, puse în lădiţe şi duse la uşa supermarketului. Asta în condiţiile în care, în acel moment nu găseai nicăieri în piaţă roşii sub 6 lei pe kilogram. Iar cele ca ale lui săreau de 8 lei.
„Păi, nu-i cam degeaba?” – a îndrăznit să-l întrebe pe reprezentantul supermarketului. Iar răspunsul avenit ca o lovitură de ciomag: „Noi atâta dăm. Dacă îţi convine, facem afacerea”. Nu i-a convenit. „Domnule, am zis că mai bine le dau la porci. Am 20 de porci. Cum să le dau cu un leu, când mă costă doi lei să le produc?”, întreabă, desigur retoric, fermierul.
Deşi e muncă multă în grădinărie – practic zi lumină, toate zilele din an – concluzia lui Eugen Poştaru este că-i „mai uşor să grădinăreşti decât să negustoreşti”. Asta pentru el, căci, dacă priveşti veniturile, ai zice că-i cam invers, dat fiind că proprietarul pământului şi al muncii – adică al recoltei – ajunge să încaseze de trei ori mai puţin decât cel care ia marfa de ici şi o vinde dincolo. Ca-n economia de piaţă.
Clientul îşi poate culege singur legumele şi fructele
Probabil că vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă aţi merge să cumpăraţi direct legume şi fructe de la Eugen. Ei bine, ar fi simplu. Îl găsiţi mereu acasă, în curtea lui imensă.
Preţurile se negociază şi sunt modice faţă de pieţe sau supermarketuri. Merită deranjul de amerge acolo fie şi numai socotind banii, fără a pune la socoteală că marfa este bio, excepţională.
În plus faţă de asta fermierul vă permite să culegeţi marfa pe care o doriţi, să o alegeţi direct de la plantă. Mai proaspăt de atâta zău că nu se poate!
„Munceşti de unul singur, că nimănui nu-i mai place munca”
În frumoasa lui gospodărie, Eugen munceşte mai ales de unul singur. Nevastă n-are încă – fetele vor mai mult să stea pe Facebook, nu să trudească în grădină – iar muncitorii sunt rari. La fel de rari ca muşterii. „Cer bani mulţi, vor şi mâncare, şi băutură, şi ţigări. Iar de muncit să muncească mai puţin, dacă se poate deloc”, mărturiseşte fermierul.
Ne povesteşte un episod recent. „Am propus unei vecine să mă ajute să jumulesc două raţe. I-am zis: «Una mie şi una ţie, doar dacă le jumuleşti». Mi-a răspuns că fără un milion de lei (N.R: o sută de lei noi) nici să nu mă gândesc. Durează doar o oră să le jumuleşti, dar eu n-am timp”, spune Eugen.
Cât despre ajutoare la grădinărit, şi-a cam luat gândul. Are tractor, motocultor, tot ceea ce-i trebuie. Iar munca manuală o face singur, 12-14 ore pe zi. „Aşa-i la agricultură, de dimineaţa până seara, nu-i ca la birou”, explică zâmbind. S-a împăcat cu asta, ştie că timpul lui e complicat, dar speră că măcar s-o schimba ceva în vânzarea mărfii. Că or înţelege cumva şi cândva muşterii că la el găsesc roşiile „ălea”, vinetele „ălea”, ardeii „ăia” şi – în general – gust cinstit la preţ de bun-simţ. Oare n-o fi de ajuns?
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
